Povestea lunii Ianuarie: TRISTEȚEA este oglinda care ne amintește cât de prețioasă este FERICIREA
Începem împreună un nou capitol din această minunată călătorie, iar anul acesta îți doresc să te bucuri mai mult ca oricând. Să îți trăiești zilele cu credință, să îți hrănești sufletul cu bucurie și să aduni momente prețioase pe care să le așterni în Ierbarul Emoțiilor.
Poate te întrebi ce este un ierbar al emoțiilor. Gândește-te la el ca la un jurnal tainic al sufletului, în care fiecare emoție e o floare – unele vibrante, altele delicate, câteva rare și prețioase, unele cu spini și durere, altele care vin însoțite de lacrimi. Variate, diferite, dar în armonie, precum culorile unui curcubeu sau de ce nu, acordurile unui vals vienez. Întotdeauna împreună, de la lumină la întuneric...Dar gata, cu vorba și haide, să deschidem împreună prima pagină…
Între munți cu creste aurii și văi ce fremătau de flori, se întindea satul Echilibru, din țara numită Viață, de pe planeta numită Pământ. Aici, două inimi trăiau în armonie: una era Bucuria, strălucitoare ca zorii, iar cealaltă, Tristețea, albastră și profundă ca marea sub cerul de furtună.
Într-o zi, Bucuria a organizat un festival al culorilor. Lumea s-a adunat sub lumina stelelor, cântând, râzând, dansând. În acel vacarm vesel, Tristețea stătea într-un colț liniștit, contemplând cerul.
„De ce stai deoparte?” a întrebat-o Bucuria, plutind aproape.
„Eu sunt aici pentru cei care nu pot dansa încă.”, a răspuns Tristețea, vocea ei blândă ca o ploaie de vară. „Pentru cei care au pierdut ceva sau pe cineva, pentru cei care simt că lumea e prea zgomotoasă acum. Eu le țin mâna până când vor putea veni la tine." Bucuria a privit-o o clipă, încercând să înțeleagă. „Dar dacă ei ar înțelege cât de minunată e viața, nu ar mai avea nevoie de tine.”, a spus ea.
Tristețea a zâmbit. „Fără mine, urcarea lor spre tine nu ar avea aceeași frumusețe. Eu sunt umbra care face lumina ta mai vie. Sunt oglinda care le amintește cât de prețioasă e fericirea.”
Acea noapte a adus locuitorilor din sat o încercare: un copil pierdut a fost găsit plângând pe marginea unui râu. Tristețea s-a așezat lângă el, tăcută, până când lacrimile lui au încetinit. „Spune-mi ce te doare.”, i-a șoptit ea. Copilul a vorbit despre fricile lui, despre pierdere și dor, despre lipsa unui loc în lume, despre oamenii care nu-l înțeleg...
Mai târziu, Bucuria a sosit, purtând o lampă de hârtie aprinsă. „Acum, e timpul să mergem acasă.”, i-a spus ea copilului, zâmbind. Împreună, cele două inimi l-au condus pe băiat înapoi în brațele familiei sale.
A doua zi, satul Echilibru era mai viu ca niciodată. Oamenii învățaseră să nu mai fugă de Tristețe, ci să o privească drept un prieten tăcut, un ghid care îi duce spre Bucurie.
În Ierbarul Emoțiilor, fiecare floare are locul ei. Tristețea e ca o floare de Nu-mă-uita – albastră, fragilă, dar puternică prin semnificația ei. Bucuria e ca un trandafir înflorit – intens, parfumat și radiant. Împreună, ele creează un tablou complet al vieții.
Dragă suflet, nu uita: lacrimile pot uda rădăcinile unui zâmbet, iar umbrele fac culorile curcubeului mai vii. Privește-ți emoțiile ca pe flori ce îți decorează sufletul și nu uita să le așezi în ierbarul tău – fiecare clipă, o amintire prețioasă.
Roxana Alexe