Povestea lunii Noiembrie: Indiferent de greutăți, fiecare om are capacitatea de a crește, de a înflori și de a răzbate

Zilele trecute, în timp ce mă plimbam aievea prin magazinul de povești, am realizat că toamna este de fapt o vară mai colorat îmbrăcată. Iar vara, la rândul ei o primăvară îmbrăcată în lumină. În timp ce primăvara, bineînțeles este doar o iarnă îmbrăcată... Și cum contemplam aceste gânduri printre rafturile cu basme, cuferele cu amintiri și rafturi cu tomuri virtuale am zărit, în colțul cel mai întunecat al librăriei mele virtuale un fir de crizantemă. Și pe loc mi-am amintit povestea Irinei, pe care după cum știi deja, mi-o povestea bunica mea. 

Se făcea că a fost odată, într-un sat uitat de Dumnezeu pe malul unei mări adânci, ascuns printre valuri înalte și stânci dese și ascuțite o fată frumoasă și zveltă, pe nume Irina. Era o tânără cu sufletul curat și inima plină de vise. Irina crescuse singură, sprijinindu-se doar pe bunătatea și puterea pe care le găsise în ea însăși, după ce își pierduse părinții încă de la o vârstă fragedă.

Într-o zi, pe când se plimba pe malul mări, căutând prin tufișurile dintre stânci ierburi cu leac, Irina a zărit într-o crăpătură a unei stânci, o lumină caldă specială. Erau petalele unei flori mici, delicate, albe, în care maiestuosul soare se oglindea strălucitor. Fragilitatea și delicatețea florii contrasta puternic cu duritatea și asprimea stâncii din care aceasta răsărea. Irina s-a apropiat pentru a admira floarea și a simțit cum lumina ei îi pătrunde în inimă cu o energie profundă și foarte cunoscută. Părea că floarea și ea au aceleași rădăcini. 

S-a așezat mai bine să-și privească  sora, tablou de rezistență și fragilitate, o imagine atât de cunoscută Irinei. Și după puțină contemplare, în acea floare a văzut propria ei poveste – o fată care înfrunta greutățile vieții așa cum floarea înfrunta duritatea stâncii. 

Chiar dacă era mică și aparent vulnerabilă, floarea se încăpățâna să înflorească, neclintită de furtuni și vânt puternic. Irina înțelesese pe loc, de ce era atât de atrasă de plante. Pentru că ele erau adevărații maeștrii ai adaptării. 

Inspirată, Irina a decis că nu se va opri niciodată din a-și urma visurile. Își dorea să devină vindecătoare, să ajute oamenii din satul ei, să aducă alinare așa cum floarea îi adusese ei speranță, înțelegere și pace. Încetul cu încetul, Irina a început să studieze plantele și leacurile naturii, găsindu-și scopul și forța în fiecare zi. Povestea ei a început să inspire și pe cei de lângă ea. Ca o floare ale cărei rădăcini se strecoară în cele mai mici fisuri ale stâncii, cu frunzele ei puternic ancorate în lumina soarelui, Irina a înțeles că fiecare specie are un set unic de gene care îi permite să supraviețuiască în condiții dificile. 

Dar a mai înțeles ceva. Că dincolo de gene și de trăsături, diferența o face voința de a trăi. Pentru că și în cele mai dificile circumstanțe, viața găsește o cale să se manifeste. Și, pe lângă leacurile vindecătoare, Irina le spunea oamenilor că pot găsi tăria de a se ridica și a străluci în cele mai aspre momente. 

Le spunea că a aflat la malul mării azurii că puterea se plămădește în suflet, dospește cu iubire și dragoste de viață și indiferent de greutăți, fiecare om are capacitatea de a crește, de a înflori și de a răzbate.

Cred că le spunea mai multe, dar valurile au mai înecat din vorbele Irinei...

Și pentru că înainte să plece, măreața toamnă își dezbracă veșmintele de culoare, îți las și eu printre milioanele de frunze căzătoare, povestea pe care să o ai la îndemână în călătoria lunii Noiembrie, împreună cu recunoștința mea că ești aici!

Roxana Alexe