Povestea lunii Octombrie: Masca pe care o porți te protejează, dar te și înrobește

Pur şi simplu, refuz să văd nori în faţa ochilor. Pur şi simplu, refuz! Vine Octombrie şi eu doresc miracolul albastrului de vară şi strălucirea valurilor de smarald. Şi nu ştiu ce să fac. Cred că-mi voi colora lentilele ochelarilor. Din plumburiu, în verde spre turcoaz. Să nu mai văd cum trece timpul! Sau mai bine nu, îmi fac o mască pe care să o văd mereu în faţa ochilor. Hmm, o mască de argint dantelat cu bucurie ... ca în povestea prinţesei cu masca de argint! Cum, care poveste? Ai răbdare... 

Într-un regat îndepărtat, trăia o prințesă cunoscută peste mări şi ţări pentru zâmbetul ei strălucitor și râsul său cristalin. O prinţesă diafană, plină de graţie, ruptă din basmele spuse la gura sobei, cu părul de aur și ochii de smarald sau din pânza unui vis, țesută din razele lunii și roua dimineții.

Şi poate că ar mai fi multe de spus despre eleganţa prinţesei, dar ce nu ştiau mările şi ţările era faptul că în spatele veseliei, prin toată viaţa ei preţioasă, trăise şi ea dureri adânci, tristeţi sau chiar nefericiri. Pentru a le ascunde, copil fiind, obişnuia să poarte o mască de argint, sculptată în forma unui zâmbet enigmatic, plină de cristale strălucitoare, atât de strălucitoare încât nimeni nu-i putea vedea lacrimile, nici măcar ea. Mica prinţesă a crescut şi masca a luat locul chipului său.

Chiar și atunci când era înconjurată de oameni dragi, se simțea singură și neînțeleasă şi uneori, sub masca de argint izvorau şuvoaie de lacrimi amare al căror gust îl simţea, dar pe care nu le mai putea vedea. Într-o zi, o bătrână foarte înțeleaptă a intrat în regatul aflat în sărbătoare mare de ziua prinţesei. În loc de dar făurit cu nestemate, bătrâna i-a şoptit discret: “Masca pe care o porți te protejează, dar te și înrobește. Pentru a fi cu adevărat liberă, trebuie să-ți vindeci rănile.”

Prinţesa a încremenit. Cine era bătrâna şi despre ce vorbea? Bătrână nebună ce nu ştie de ea, şi-a spus în gând prinţesa. Să fie alungată, a poruncit triumfător. Însă când a grăit acestea, masca de argint s-a fisurat şi în prima oglindire, prinţesa a văzut o lacrimă cum cade pe obraz. Şi după lacrimă, zâmbetul s-a schimbat, iar râsul cristalin a amuţit puţin. O fântână de durere adâncă a izvorât apoi din capul pieptului. 

Bătrâna, care nu părăsise defel regatul, de nicăieri a apărut şi i-a şoptit din nou: “Nu te speria copilă, căci masca nu eşti tu. Lasă durerea să-ţi arate, simte ce te-a durut, acceptă şi fă din ea o amintire, dar nu o arunca.” 

Cu fiecare amintire, masca de argint devenea mai puțin strălucitoare. Încet-încet, și-a permis să plângă, să se elibereze de poverile pe care le purta de ani de zile. De câte ori plângea, din masca de argint se mai topea o strălucire, se mai rupea o bucățică. (...)

Nicio viață nu e împlinită, până când nu ne confruntăm cu trecutul nostru și nu ne vindecăm rănile, i-a mai spus bătrâna la plecare. Doar atunci putem să ne eliberăm de măștile pe care le purtăm și să fim cu adevărat noi înșine. Căci nu e doar o mască, sunt mai multe...

În ziua când masca s-a desprins de chip, prințesa s-a simțit cu adevărat ușoară și liberă, iar zâmbetul ei, acum authentic, făcea ca râsul să îi fie mai cristalin ca apa de izvor. Iar ea a înţeles că nu era puternică ascunzându-și sentimentele, ci fiind vulnerabilă... 

Oricum ar fi, timpul tot trece, iar eu, în loc să-mi colorez o mască, stau de poveşti. Hmm, dar stai, poate că şi norii cei plumburii sunt mască pentru azuriul cerului. Şi el, măreţul cer, poartă o mască pentru ca toamna să nu-i vadă vulnerabilitatea. Iar dedesubt e cel albastru infinit....

Autor: Roxana Alexe