Povesti cu suflet: puterea vulnerabilitatii

Brene Brown studiaza legaturile umane – abilitatea de a empatiza, a apartine, a iubi. In cadrul unei prezentari incisive si amuzante , impartaseste detaliile cercetarii ce a determinat-o sa porneasca intr-o aventura personala de cunoastere a sinelui si intelegere a umanitatii. Un discurs ce trebuie dat mai departe.

Transcript:

Voi incepe cu urmatoarele: cu cativa ani in urma m-a sunat un organizator de evenimente deoarece urma sa sustin un discurs. A sunat si a spus “Ma chinui cu ce sa scriu despre tine pe fluturasul publicitar.” Ma gandeam: “Cu ce te chinui?” Si a raspuns: “Te-am vazut vorbind si cred ca te voi numi cercetator, dar imi e teama ca daca o fac, nimeni nu va veni pentru ca vor crede ca esti plictisitoare si irelevanta.” (Rasete) Bine. “Dar ceea ce mi-a placut la discursul tau este ca esti o povestitoare. Asa ca asta voi face, te voi numi povestitoare.” Si evident ca partea academica, nesigura din mine a reactionat: “Cum ma vei numi?” “Te voi numi povestitoare” Iar eu: “De ce nu spiridusul magic?” (Rasete) “Lasa-ma sa ma gandesc o secunda” Am incercat sa fac apel la curajul ascuns in mine si m-am gandit: sunt o povestitoare, sunt un cercetator calitativ. Adun povesti, asta fac. Si poate ca povestile sunt de fapt informatii cu suflet si poate sunt de fapt doar o povestitoare. Asa ca i-am spus: “Stii ceva? De ce nu spui ca sunt un cercetator-povestitor” A inceput sa rada “Haha, nu exista asa ceva” (Rasete) Asa ca sunt un cercetator-povestitor si astazi va voi vorbi – pentru ca discutam despre extinderea perceptiei – asa ca vreau sa va spun niste povesti despre o parte a cercetarii mele care mi-a transformat esential constiinta si pur si simplu a schimbat modul in care traiesc, iubesc, muncesc si sunt parinte.

Aici incepe povestea mea. Pe vremea cand eram o tanara cercetatoare, student doctorand, in primul an am avut un profesor de cercetare care ne-a spus: “Uite cum stau lucrurile: daca nu poate fi masurat, nu exista.” Si m-am gandit ca vrea sa ma amageasca. “Serios?” am intrebat si el a raspuns: “Absolut”. Trebuie sa intelegeti ca am o diploma in sociologie, un master in sociologie si imi luam doctoratul in sociologie, asa ca intreaga mea cariera academica era inconjurata de oameni care credeau ca viata e complicata deci iubeste-o. Iar eu sunt mai mult genul: viata e complicata, fa curat, organizeaz-o si pune-o intr-o cutie. (Rasete) Asa ca sa ma gandesc ca mi-am gasit drumul, o cariera care ma poarta – pe bune, una dintre marile zicale ale sociologiei este sa te bazezi pe disconfortul muncii. Iar eu sunt in filmul: pocneste disconfortul in moalele capului da-l la o parte si ia doar note maxime. Aceasta era mantra mea. Asa ca eram foarte incantata Ma gandeam: stii ceva, asta e cariera potrivita pentru mine, pentru ca sunt interesata in cateva subiecte incurcate, dar vreau sa fiu in stare sa le simplific. Vreau sa le inteleg. Vreau sa disec aceste lucruri despre care stiu ca sunt importante si sa le pun tuturor la dispozitie reteta.

Asa ca am inceput cu relatiile, deoarece, dupa ce esti asistent social timp de 10 ani, realizezi ca relatiile sunt motivul pentru care te afli acolo. Ele dau un scop si un sens vietilor noastre. Despre asta e vorba. Nu conteaza daca vorbesti cu oameni care lucreaza in domeniul echitatii sociale, al sanatatii mentale, trateaza abuzul sau neglijarea, ceea ce stim este ca relatiile, capacitatea de a relationa este – legatura e la nivel neurobiologic – este motivul pentru care ne aflam aici. Asa ca m-am gandit: stii ce, o sa incep cu relatiile. Stiti cu totii cum e cand sunteti evaluati de sef si iti spune 37 de lucruri pe care le faci absolut minunat si unul singur – o singura oportunitate de imbunatatire. (Rasete) Si nu te mai poti gandi decat la acea oportunitate de imbunatatire, evident. Ei bine se pare ca de asta munca mea a mers asa de bine, pentru ca, atunci cand intrebi oamenii despre dragoste, iti povestesc despre suferinta. Cand ii intrebi despre apartenenta, iti povestesc cele mai dureroase experiente despre cum e sa fii exclus. Iar cand ii intrebi pe oameni despre relatii povestile pe care mi le-au spus erau despre ruperea lor.

Asa ca foarte repede, cam dupa 6 saptamani de cercetare, m-am ciocnit de aceasta situatie unica care clarifica relatiile intr-un fel pe care nu il intelegeam si pe care nu l-am mai intalnit. Asa ca m-am retras din cercetare realizand ca am nevoie sa inteleg ce reprezinta. S-a dovedit a fi rusinea. Rusinea este usor de inteles ca si teama de abandon. Este ceva ce tine de mine pe care daca ceilalti l-ar vedea sau stii, atunci nu voi mai fi demna de relationare. Ce va pot eu spune: este universal valabil, toti simtit la fel. Singurii oameni care nu experimenteaza rusinea nu au capacitate de empatie sau de a stabili legaturi. Nimeni nu vrea sa vorbeasca despre ea si totusi cu cat vorbesti mai putin, cu atat este mai prezenta. Ce sta la baza acestei rusini, a ideii “Nu sunt suficient de bun” si cunoastem cu totii sentimentul: “Nu sunt suficient de alb. Nu sunt suficient de slab, suficient de bogat, de frumos, de destept, suficient promovat.” Ce sta la baza este o vulnerabilitate chinuitoare, ideea ca pentru ca relatia sa se intample, trebuie sa permitem sa fim vazuti, sa fim vazuti cu adevarat.

Stiti care e parerea mea despre vulnerabilitate. O urasc. Asa ca m-am gandit ca asta e sansa mea sa o resping cu instrumentul meu de masura. O sa aprofundez subiectul, sa imi dau seama cum functioneaza, o sa petrec un an si o sa sparg rusinea in bucati, o sa inteleg cum functioneaza vulnerabilitatea si o sa i-o iau inainte. Asa ca eram pregatita si foarte entuziasmata. Dupa cum stiti nu totul se va termina cu bine. (Rasete) Asta stiti. As putea sa va spun o gramada despre rusine, dar ar trebui sa ocup timpul alocat tuturor vorbitorilor. dar pot sa va spun la ce se reduce – si s-ar putea sa fie unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am invatat intr-un deceniu de cercetare. Anul alocat s-a transformat in sase ani, mii de povesti, sute de interviuri lungi si focus grupuri. La un moment dat oamenii imi trimiteau pagini din jurnale, imi trimiteau povestile lor, mii de bucati de informatie in sase ani. Am reusit sa ii dau de cap.

Am inteles ce este rusinea si cum functioneaza. Am scris o carte, am publicat o teorie, dar ceva nu era in regula – si anume ca daca as lua la gramada oamenii intervievati si i-as imparti in cei care au cu adevarat sentimentul propriei valori – pentru ca la asta se reduce, sentimentul propriei valori – acestia simt puternic iubirea si apartenenta – si oamenii care se lupta sa il obtina. oameni care se intreaba mereu daca sunt suficient de buni, exista o singura variabila care ii separa pe cei care simt puternic iubirea si apartenenta de cei care trebuie sa se lupte pentru ele. Diferenta este ca oamenii care simt puternic iubirea si apartenenta cred ca sunt demni sa le primeasca. Asta e tot. Cred ca sunt demni de asa ceva. Pentru mine partea grea a ceea ce ne impiedica sa fim conectati este teama ca nu suntem demni sa avem relatii era ceva ce, atat personal cat si profesional. Am simtit ca trebuie sa inteleg mai bine. Asa ca ce am facut a fost sa iau acele interviuri unde am vazut auto-apreciere, unde oamenii traiau sentimentul, si doar pe ele le-am analizat.

Ce au acesti oameni in comun? Eu am o usoara dependenta de birotica, dar asta e o alta discutie. Asa ca aveam un dosar si un pix Sharpie si ma gandeam cum sa denumesc cercetarea asta? Si primul cuvant care mi-a venit in minte a fost implinit. Acestia sunt oameni completi, ce se hranesc cu acest sentiment profund al propriei valori. Asa ca l-am scris la inceputul dosarului si am inceput sa analizez datele. Intr-o prima faza am facut totul in 4 zile de analiza intensiva a datelor, timp in care am extras interviurile, am extras povestile si faptele. Care este tema? Care este tiparul? Sotul meu a plecat din oras cu copii pentru ca mereu intru intr-o stare de frenezie gen Jackson Pollock, in care scriu in continuu si in modul de cercetator. Si iata ce am aflat: Ce au in comun este curajul. Vreau sa fac un pic diferenta dintre curaj si vitejie. Curajul, in definitia sa originala, atunci cand a patruns in limba engleza, provine din cuvantul latin cor, ce inseamna inima, iar in definitia initiala definea oamenii care actioneaza din toata inima. Asa ca acesti oameni aveau, pur si simplu, curajul de a fi imperfecti. Aveau capacitatea de a fi intelegatori in primul rand cu ei si apoi cu ceilalti deoarece, asa cum s-a dovedit, nu putem simti compasiune pentru alti oameni, daca nu putem sa ne tratam pe noi cu blandete. Si in ultimul relatiile lor si aici e partea dificila, erau rezultatul autenticitatii. Erau dispusi sa renunte la cine credeau ca ar trebui sa fie pentru a fi cine erau cu adevarat, lucru obligatoriu pentru a relationa.

Un alt lucru pe care il aveau in comun este urmatorul: Acceptau complet vulnerabilitatea. Credeau ca ceea ce ii face vulnerabili ii face frumosi. Nu vorbeau despre vulnerabilitate ca fiind comoda, dar nici nu se refereau la ea ca fiind chinuitoare, asa cum am auzit inainte in interviurile despre rusine. Vorbeau despre vulnerabilitate ca fiind necesara, despre disponibilitatea de a spune “te iubesc” primul, despre disponibilitatea de a face ceva atunci cand nu exista garantii, despre capacitatea de a respira in timp ce astepti telefonul doctorului dupa ce ti-ai facut mamografia. Sunt dispusi sa investeasca intr-o relatie care putea sa mearga sau nu. Credeau ca este esential sa o faca.

Eu personal am considerat-o tradare. Nu puteam sa cred ca am jurat credinta cercetarii – iar definitia cercetarii este sa controleze si sa prezica, sa studieze fenomene, in cautarea motivelor explicite, sa controleze si sa prezica, iar acum misiunea mea de a controla si prezice, a ajuns la concluzia ca viata se traieste cu vulnerabilitate, incetand sa controlam si sa prezicem. Asta a dus la o zdruncinare – (Rasete) care de fapt arata mai mult asa. (Rasete) Si chiar asa a fost. Eu o numesc zdruncinare, terapeutul meu revelatie spirituala. Revelatie spirituala suna mai bine decat criza, dar va asigur ca asta a fost. A trebuit sa pun toate informatiile deoparte si sa imi caut un terapeut. Sa va spun ceva: stii cine esti atunci cand iti suni prietenii sa le spui: “Cred ca am nevoie sa vorbesc cu cineva. Aveti vreo recomandare?” Vreo 5 prieteni mi-au zis: “Ohooo. Nu as vrea sa fiu terapeutul tau.” (Rasete) “Ce vrei sa zici?” Iar ei: “Zic si eu, stii tu sa nu iei rigla cu tine” Am spus: “Ok”

Si am gasit un terapeut. La prima intalnire cu ea, cu Diana, am adus lista cu felul in care oamenii impliniti traiesc si m-am asezat. M-a intrebat: “Cum esti?” I-am raspuns: “Sunt minunat. Sunt bine.” “Ce se intampla?” Iata un terapeut care merge la terapeut, pentru ca trebuie sa o facem, fiindca diplomele lor sunt bune. (Rasete) I-am spus “Uite ce e: ma chinui” “In legatura cu ce?” “Ei bine, am probleme cu vulnerabilitatea. si stiu ca vulnerabilitatea este la baza rusinii si fricii si a luptei noastre pentru merit, dar se pare ca este cea care da nastere bucuriei, creativitatii, apartenentei, iubirii si cred ca am o problema si am nevoie de ajutor.” Si am continuat: “Dar uite cum stau lucrurile: fara discutii despre familie si prostii despre copilarie.” (Rasete) “Am nevoie doar de cateva strategii.” (Rasete) (Aplauze) Multumesc. Reactia ei. (Rasete) “E rau, nu-i asa?” “Nu e nici bine, nici rau.” (Rasete) “Este pur si simplu ceea ce este” “O Doamne, o sa fie nasol”

(Rasete)

Si a fost si n-a fost. A durat aproape un an. Stiti ca sunt oameni care in momentul in care realizeaza ca vulnerabilitatea si tandretea sunt importante, abandoneaza restul si le imbratiseaza. Punctul A: eu nu sunt genul si punctul B: nici macar nu cunosc astfel de oameni. (Rasete) Pentru mine a fost un an de lupte de strada. Lupta corp la corp. Vulnerabilitatea ataca, atacam si eu. Am pierdut lupta, dar probabil mi-am recastigat viata.

M-am intors la cercetare si am petrecut urmatorii cativa ani incercand cu adevarat sa inteleg ce fac oamenii impliniti, ce alegeri fac, cum trateaza vulnerabilitatea. De ce noi ceilalti ne chinuim atat de mult cu ea? Eu sunt singura care ma lupt cu vulnerabilitatea? Nu. Iata ce am invatat. Anesteziem vulnerabilitatea atunci cand asteptam telefonul acela. Am postat pe Twitter si pe Facebook ceva cam asa: “Cum ai defini vulnerabilitatea? Ce te face sa te simti vulnerabil?” Intr-o ora si jumatate aveam 150 de raspunsuri. Motivul e ca vroiam sa stiu ce pareri exista. Sa ii cer sotului sa ma ajute pentru ca sunt bolnava si suntem proaspat casatoriti; sa initiez un act sexual cu sotul meu; sa initiez actul sexual cu sotia mea; sa fiu respins; sa invit pe cineva in oras; sa astept telefonul doctorului; sa fiu concediat; sa ii concediez pe altii – aceasta e lumea in care traim. Traim intr-o lume vulnerabila si unul dintre modurile in care facem fata este sa anesteziem vulnerabilitatea.

Cred ca sunt dovezi – si acesta nu este singurul motiv pentru care aceste dovezi exista, dar printre cauzele foarte importante, pentru care suntem cea mai indatorata, obeza, dependenta si sub tratament adunatura de adulti din istoria Statelor Unite. Problema este – si asta am aflat facand cercetarea – ca nu poti sa anesteziezi selectiv emotiile. Nu poti sa spui: iata emotiile rele. Vulnerabilitatea, durerea, rusinea, iata teama si dezamagirea, nu mai vreau sa le simt. O sa beau niste beri si o sa mananc niste briose cu banane si nuci. (Rasete) Nu mai vreau sa le simt. Stiu ca este un ras vinovat. Meseria mea e sa imi bag nasul in vietile voastre. Doamne. (Rasete) Nu poti sa anesteziezi acele sentimente greu de dus fara sa anesteziezi restul, emotiile cu totul. Nu poti sa le reduci la tacere selectiv, iar cand le anesteziezi pe ele, anesteziezi bucuria, recunostinta, fericirea. Apoi suntem nefericiti si ne cautam telul si sensul si ne simtim vulnerabili, asa ca ingurgitam cateva beri si o briosa cu banane. Si totul se transforma intr-un cerc vicios periculos.

Unul dintre lucrurile asupra carora cred ca trebuie sa meditam este de ce si cum devenim anesteziati. Nu trebuie sa fie neaparat vorba despre dependenta. Un alt lucru pe care il facem este sa transformam in sigur orice este nesigur. Religia a trecut de la credinta si mister la absolut. Eu am dreptate, tu nu. Sa taci din gura. Asta e. Totul sa fie sigur. Cu cat ne temem mai mult, cu atat devenim mai vulnerabili si ne temem si mai mult. Asa arata scena politica in ziua de azi. Nu mai exista discurs. Nu mai exista conversatie. Doar vina. Stiti cum e descrisa vina in cercetare? Ca un mod de a scapa de durere si discomfort. Ne perfectionam. Daca exista cineva care vrea ca viata sa fie asa, aceea sunt eu, insa nu functioneaza, pentru ca ceea ce facem este sa luam grasimea de pe fund si o punem in obraji. (Rasete) Sper ca intr-o suta de ani oamenii vor privi in urma si vor exclama: “Oau”

(Rasete)

Si cel mai periculos e ca ne perfectionam copii. Iata cum ii vedem pe copii. Cand vin pe lume sunt deja pregatiti de lupta. Asa ca atunci cand tii acel bebelus perfect in brate, treaba noastra nu e sa spunem: “Priveste-o, e perfecta. Tot ce am de facut e sa ii mentin perfectiunea – asigura-te ca intra in echipa de tenis pana in clasa a cincea si e admisa la Yale pana intr-a saptea.” Nu asta avem de facut. Responsabilitatea noastra e sa privim si sa spunem: “Stii ceva? Esti imperfecta si esti pregatita pentru lupta, dar meriti iubire si apartenenta.” Asta e treaba noastra. Aratati-mi o generatie de copii crescuti asa si punem capat problemelor pe care eu cred ca le avem astazi. Pretindem ca ceea ce facem nu ii afecteaza pe ceilalti. Asa actionam in viata personala. Tot la fel si la nivel de corporatie – indiferent ca e vorba despre sprijin financiar, accident petrolier o revocare – ne prefacem ca actiunile noastre nu au un impact enorm asupra altor oameni. Le-as spune companiilor ca asta nu e prima dintre incercari. Tot ce va cerem este sa fiti autentici si realisti si sa spuneti “Ne pare rau. Vom repara lucrurile.”

Exista si un alt fel de a face lucrurile si acesta e mesajul cu care inchei. Iata ce am invatat: sa ne lasam vazuti, vazuti in profunzime, in toata vulnerabilitatea noastra; sa iubim cu toata inima, chiar daca nu exista garantii – ceea ce este foarte greu si din pozitia de parinte e chiar ingrozitor de greu – sa exersam recunostinta si bucuria in acele momente de groaza cand ne intrebam: “Pot sa iubesc atat de mult? Pot sa cred cu atata pasiune? Pot sa fiu neinfricat?” sa fim capabili sa ne oprim si, in loc sa previzionam catastrofe, sa spunem: “Sunt atat de recunoscatoare pentru ca sa fiu atat de vulnerabila inseamna ca traiesc.” Si in ultimul rand ceva ce cred ca este poate cel mai important: sa credem ca suntem suficienti. Atunci cand actionam din pozitia in care credem ca suntem suficienti, incetam sa tipam si incepem sa ascultam, suntem mai buni si mai blanzi cu oamenii din jurul nostru, suntem mai buni si mai blanzi cu noi.

Sursa: viataverdeviu.ro

Imagine: terminallyintelligent.files.wordpress.com