Proiectarea în exterior a temerilor noastre

O modalitate prin care tindem să surcircuităm potenţialul transformator al propriei noastre disperări şi să evităm tunelul întunecat este aceea de a ne proiecta durerea sufletească în exterior asupra altora sau asupra lumii, în general, în loc să o abordăm pe deplin, în universul nostru lăuntric. Şi pentru a fi siguri de acst lucru, relaţiile dureroase, cruzimea omenească şi violenţa, instituţiile dezumanizate, degradarea mediului înconjurător, terorismul şi toate formele de injustiţie şi represiune ne furnizează ample motive să îndreptăm un deget acuzator „în afara noastră”.

Însă noi considerăm că ştim că ştim cum ar trebui să fie lumea – relaţiile noastre – deoarece ştim ceea ce nu vrem să simţim. Vrem să creăm un mediu în care să nu fim forţaţi să simţim ceea ce considerăm că nu ar trebui să fim nevoiţi să simţim, să nu fim în pericol să ne temem sau despre care credem că nu suntem în stare să le suportăm.

El reprezinta o paradigmă egocentrică şi grandomană, deoarece, de fapt, solicităm oamenilor şi chiar întregii lumi să se schimbe, pentru a ne face pe noi înşine să ne simţim mai confortabil, mai în siguranţă. În acelaşi timp, ne facem şi pe noi victime, având fericirea strict dependentă de ceea ce fac sau nu fac alţii.

Desigur, considerăm de asemenea că ştim ce anume vrem cu adevărat; libertate, justiţie, fericire şi aşa mai departe. Cu siguranţă, acestea reprezintă dorinţe valabile pe drept cuvânt; este adevărat că nu tot ceea ce se întâmplă trebuie să fie explicat prin argumentele noastre de motivaţie, pentru a scăpa de sentimentele ameninţătoare.

Însă întrebarea crucială este: „Putem obţine, oare, libertatea, dreptatea şi fericirea, de vreme ce încă nu ne-am înfruntat cu adevărat propriile noastre temeri?” În momentul în care ne apărăm lumea de tip eu, prin proiectarea în exterior a sentimentelor dificil de înfruntat, acuzarea celorlalţi şi judecarea în fel şi chip a lumii, devenim un rezultat al propriilor noastre scenarii.

Ne abandonăm punctul de origine şi, ca urmare, nu ne putem auto-forma niciodată cu adevărat. Indiferent cât de mult am dori ca lumea din exteriorul nostru să se schimbe şi să devină purtătoarea trăsaturilor noastre de deplinătate şi siguranţă, dacă în universul nostru lăuntric nu există cu adevărat aceste trăsături, acest lucru nu se poate întâmpla niciodată.

Am convingerea că ceea ce vrem şi ceea ce nu vrem reprezintă doua categorii ce se creează reciproc. Ne prindem în cursa unui ciclu de însatisfacţie care ne impulsionează să căutăm permanent satisfacţia. Însă o satisfacţie durabilă nu se poate întâlni niciodată la acest nivel. Întregul proces de creare a acelor contrarii ce continuă să ne polarizeze inimile este inevitabil la acest nivel al proceselor mentale, însă este într-o masură tot mai mică un „fapt” obligatoriu al realităţii , pe masură ce conştiinţa noastră se adaptează din ce în ce mai mult la deplina existenţă in prezent, şi este tot mai puţin în conflict cu ceea ce există.

Gândirea dualistă şi polarizarea pe care o poate produce în universul nostru lăuntric, precum şi între noi şi semenii noştri, este creată şi se intensifică odată cu separarea minţilor noastre de cadrul temporar al lui Acum ce ne corespunde fiinţei. Pe măsura ce mintea ni se întoarce în zona prezentului, îşi face apariţia o atmosferă de puternică toleranţă, încredere şi compasiune. Această stare cu mult mai sănătoasă şi mai fericită nu reprezintă o antiteză a unei realităţi negative sau insuficiente.

Nu este aici o chestiune de contrarii, în care dacă avem „bine” trebuie ca, de asemenea, să avem, totodată, şi „rău”, însă problema este aceea că, pur şi simplu, distanţa care există între minte şi adevăratul nostru sine se diminuează, astfel, considerabil.

Richard Moss

Sursa: Mandala fiinţei – Cărţile Elena Francisc