Puterea din tăcere

Tăcerea a fost privită întotdeauna ca o putere.

Din cele mai îndepărtate timpuri stăpânirea de sine a fost privită ca o virtute Există însă puţine împreju­rări in care această virtute se manifestă mai bine decât în tăcere.

Să taci, când gândurile, învălmăşindu‑se în minte, cer să fie exprimate în cuvinte!

Să taci, când ai dori, printr‑o replică usturătoare, să răzbuni o jignire ce‑o simţi adânc!

Să taci, când ai putea cu un singur cuvânt să întorci împotrivă argumentele unui dobitoc!

Să taci, când ai putea să străluceşti şi săi atragi asu­pra ta atenţia asistenţei!

Pentru a evita să‑ţi dai gândurile pe faţă, când aceas­tă exteriorizare ţi se pare nepotrivită, trebuie într‑adevăr să dai dovadă de o tărie de caracter pe care puţini o au. Tocmai această caracteristică a fost aceea care a făcut ca tăcerea să fie preţuită dintotdeauna de gânditori.

Din timpurile cele mai vechi găsim semne vădite de adorare aduse tăcerii. Multe din aceste semne au ajuns până la noi sub forma unor reprezentări mai mult sau mai puţin grosolane, care, cu toate, evocă gestul care consacră un mutism voluntar. Popoarele mai puţin civi­lizate păstrează chiar şi astăzi asemenea imagini, care, evocând zeii familiari, îmbracă forma religioasă primi­tivă a fetişismului. Găsim astfel unele al căror atribut este fie al unor amulete, fie ale unor fetişi. Invariabil, asemenea imagini înfăţişează o femeie cioplită rudimentar dintr‑o bucată de lemn: stă dreaptă, cu un deget la buze.

La vechii Greci era celebrat Harpocrate, tânăr efeb, de asemenea cu degetul pus pe buzele strânse. Divinitatea greacă, de origine egipteană, adoptată târziu, a fost apoi preluată şi de Romani, spre a fi adorată ca zeiţă a liniştii, numită Tacita. La Antici existau mituri care consacrau cultul tăcerii. O credinţă foarte răspândită cerea ca într‑o anumită zi Cupidon să dăruiască un trandafir lui Harpocrate, drept răsplată că păstrase tăcerea asupra faptelor şi purtării mamei sale, Venus, şi pentru a‑l stimula să tacă mai departe... Pe vremea aceea simbolul discreţiei era trandafirul. De aceea, la ospeţe, exista obiceiul să se aşeze pe masă un vas cu trandafiri, fiind o invitaţie pentru oaspeţi să nu lase să le scape cumva vreo taină sub înrâurirea libaţiilor. Obiceiul a dispărut, amintirea lui a rămas însă sintetizată într‑un proverb: „Să dezvălui vasul cu roze" a ajuns la unele popoare o expresie care arată, în urma unei curiozităţi indiscrete, destăinuirea unor lucruri care ar fi trebuit să rămână pururi ascunse.

Valoarea tăcerii a fost întotdeauna atât de preţuită încât chiar istoria mai apropiată de noi relatează ex­presii care arată un rest de idolatrie faţă de această vir­tute atât de rară şi atât de puţin accesibilă tuturor.

Părinţii noştri ziceau adesea că le place să se întâl­nească „sub roză", atunci când doreau să discute lucruri care nu trebuiau să înfrunte riscul de a fi aflate de al­ţii. A fi „sub roză" mai însemna să se găsească într‑un loc ferit de orice curiozitate întâmplătoare. Şi, se ştie, curiozitatea înseamnă şi flecăreală, şi indiscreţie.

A şti să taci este un dar care a fost deci din toate timpurile preţuit. Mulţi îi dau un nume şi mai ex­presiv, mai măgulitor, îi zic calitate. Alţii însă nu stau în cumpănă să‑i dea un titlu şi mai mare acestui dar: îi zic virtute. Aceştia din urmă pot să aibă fără îndoială dreptate, pentru că sunt împrejurări când tăcerea im­plică o putere sufletească atât de mare încât poate fi privită ca fiind o virtute.

Arta mutismului voluntar va fi analizată din alt punct de vedere aici. Vom discuta despre acele împrejurări când mai cu seamă nu se cuvine să vorbeşti. Împreju­rările acestea sunt mai multe decât ne‑am putea închi­pui. Şi dacă vom sta să ne gândim bine, vom rămâne uimiţi de foloasele ce le putem avea cu condiţia de a păstra tăcerea la momentul potrivit.

B. Blanchard

Sursa: Arta tăcerii - Editura NOEL

Imagine: wordpress.com