Răbdarea

Ce-mi place mie la acest sentiment, cuvânt, virtute, însuşire este că am venit pe lume fără nici cea mai mică posibilitate de a-l înţelege. De a-i surprinde măcar un sens, de a-l apuca de undeva. O fărâmă de sens de-ar fi avut ... să pot să-ncep de undeva...

La instrucţiunile de folosire, în cartea tehnică era ruptă pagina... La lecţiile în care i s-a predat sensul am lipsit şi cred că şi-n vieţile anterioare am lipsit!

Dar toate acestea până într-o zi...

Ziua în care nimic nu se mai întâmpla nou şi nimeni nu-mi era suficient. Ziua în care mi-am dorit să mă odihnesc. Eram cât pe ce să-mi iau, să primesc odihna veşnică ... de la atâta alergat prin viaţă, într-un ritm alert şi mereu sărind precum o capră neagră din secundă în secundă! Acea zi în care nimic şi nimeni nu mi s-a mai întâmplat!

Ziua în care s-a terminat firul agitaţiei şi m-am trezit în mijlocul vieţii mele, ca într-un ocean în care au încetat brusc valurile şi am înţeles că oricât m-aş agita şi oricât de multe aş face ... nu despre asta e vorba! Oceanul nu face, nu a avut şi nu o să aibă vreodată valuri pentru că eu mă agit, am un ritm alert şi nu-mi trag sufletul! Iar viaţa nu curge mai repede/ mai bine/ mai frumos/ mai curat pentru că eu nu am răbdare. Iar acum sunt pe cale să afirm... ba din contră.

Recunosc că m-am surprins gândindu-mă că poate că am murit şi că noua viaţa se-ntâmplă în altă galaxie! Până când am înţeles că răbdarea este un element esenţial al vieţii. Face parte din Universul acesta, fie că vreau, fie că nu vreau! Şi are rolul ei...! Waw şi ce rol magic!

Este praful pe care îl pun atunci când îmi sfinţesc visurile. Este liniştea dinaintea oricărei ascultări. Este aroma unei zile normale, pe care, după ce o pui se transformă în zi de vacanţă. Şi nu în ultimul rând este o parte din mine! Aceea care mi-a fost aproape atunci când mi s-au vindecat rănile şi când am avut nevoie de timp. Dar am negat-o, am renegat-o şi eram în stare să o sugrum.

Cred, în ceea ce mă priveşte, că Dumnezeu a hotărât să-mi arate acea zi într-o ultimă încercare de a-mi spune că aşa nu mai pot continua. Că dacă nu aflu cum e cu răbdarea mă lansez singură pe altă orbită!

Este haina pe care o port ca să stau acum, aici în prezent. Este piatra care mă ţine şlegată de prezent şi nu mă las să mă tot proiectez în Viitor. Este piatra pe care o port în buzunar  atunci când obosesc şi nu vreau să mă arunc în vâltoarea vieţii. Când îmi trag sufletul şi respir!

Şi cât m-am luptat de mult să nu înţeleg cum e cu răbdarea. Şi încă mă mai lupt. Nu, încă nu pot să-i fiu prietenă şi s-o iau peste tot cu mine. Dar i-am promis că ne vedem periodic la cafea. I-am aranjat un pat comod în viaţa mea şi recunosc că încă mă mai bucur încă atunci când văd că nu-i acasă! La fel cum, fără să vreau, de la o vreme am început să zâmbesc când mă-ntâlnesc întâmplător cu ea pe stradă. E drum lung...foarte lung până să spun , alşa cum spun înţelepţii că-i virtute! Ehe, cine ştie, de mi-o fi dat mie să cunosc această virtute? Dar măcar bine c-am cunoscut-o! Şi asta numai pentru că am inceput încet încet să accept că este timp pentru toate! Pentru toţi! Pentru orice! Este timp...în noi şi noi în el, iar răbdarea ne ajută să-l găsim!

Roxana Alexe