Relaxează-te, eşti suficient de bun!
Soţul meu mă întreba aseară: "în ce lume am crescut, de ce sunt oamenii atât de inhibaţi, de crispaţi, de ce se protejează tot timpul?" Asta după ce tocmai îi împărtăşisem unei prietene dragi că uneori, când mă aflu în locuri publice şi stau să observ oamenii, îmi vine să iau un microfon şi să strig: "sunteţi buni, sunteţi perfecţi, sunteţi în regulă, nu vă mai fie teamă, daţi jos măştile, bucuraţi-vă de momentul acesta, este tot ce aveţi de fapt! E totul în regulă!"
Deşi cred cu toată fiinţa că lumea se transformă, că ne întoarcem cu toţii la adevăr, că încet încet ne apropiem de esenţa noastră şi a vieţii, doar de asta m-am şi apucat să susţin workshop-uri, tot îmi pierd răbdarea uneori şi mă simt neputiincioasă. Pentru că uneori văd o lume în care oamenii simt nevoia să bea alcool în neştire ca să uite de măşti şi să poată să fie ei înşişi, să fugă de alţi oameni ca să se simtă în siguranţă, să poarte un scut (o mască) cu ei pentru a se proteja, să-şi pună zâmbetul de plastic când pleacă de acasă în speranţa că vor fi agreaţi şi plăcuţi, să facă pe deştepţii în speranţa că se vor convinge şi pe ei că sunt aşa, să se plângă tot timpul pentru a câştiga atenţie, sau să critice şi să judece tot ce-i înconjoară pentru a-şi crea iluzia că sunt deasupra tuturor şi deci sunt mai buni, să ascundă adevărul de frică să nu fie judecaţi, să trăiască din amintiri, să creeze drame şi să se agaţe de ele, să-şi apere "dreptatea" cu orice preţ, să caute cu disperare atenţie, aprobare şi dragoste...
Da, oamenii fac toate astea din nevoie disperată de atenţie, de confirmare, de apreciere. Am crescut in limitări, interdicţii de tot felul, critici, comparaţii, competiţii, judecăţi, frică. Şi concluzia la care a ajuns subconştientul nostru a fost că nu suntem destul de buni şi că trebuie să ne chinuim să devenim perfecţi. Am ajuns să ne terorizăm singuri, să punem o presiune uriaşă pe noi, să apelăm la tot felul de feluri de a fi, în speranţa că vom fi aprobaţi în sfârşit. Am crezut şi credem (suntem sau nu conştienţi) că nu e de ajuns să fim cine suntem, că lumea e rea si că nu merităm să fim iubiţi. De aici suferinţa aceea care există în fundal, de aici oboseala continuă pe care o resimţim din cauza consumului interior fantastic si discrepanţei între cine ne simţim în interior şi cine suntem în exterior, de aici tendinţa de a ne apără în permanenţă.
Apoi, prietena mea m-a întrebat: "oare cum ar fi lumea aceea în care toţi oamenii ar fi ei înşişi?". Am răspuns: "cred că într-o lume în care nu există frică, oamenii s-ar apropia foarte uşor unii de alţii, şi-ar da spaţiu, s-ar suţine şi s-ar iubi aşa cum sunt, şi-ar împlini visele şi ar avea curajul să facă ce simt şi ce le bucură inimile."
Dragă prietene care citeşti aici, cum ai fi dacă ai fi sigur că nimeni nu te judecă indiferent ce ai face? Cum ai fi dacă ai şti că toată lumea te acceptă aşa cum eşti? Cum te-ai comporta dacă ai şti sigur că nimeni nu te critică, ci îţi respectă alegerile, cum ai iubi dacă ai şti că ai deja în interior iubire nelimitată, cum ai ierta dacă ai şti că ai o capacitate infinită de a ierta, cât de mult ai zâmbi dacă ai şti că nimeni nu doreşte să-ţi facă niciun rău, ce ai face în viaţă dacă ai şti că eşti suficient de bun?
Indiferent de răspunsurile pe care ţi le dai la toate aceste întrebări, să ştii că exact aceeaşi frică pe care o ai tu, o au şi ceilalţi oameni. Tu te aperi de ei, iar ei se apără de tine. E ca un război permanent al ego-urilor şi credinţelor din subconştient. Poate te găndeşti că ai dreptul să "ataci" pentru că şi tu eşti atacat şi nu te simţi în siguranţă. Şi pe bună dreptate. Doar că niciodată un lucru nu se întâmplă din exterior către interior, ci e taman pe dos. Lumea pe care o vezi este creata de tine şi de gândurile tale. Când tu nu te vei mai apăra şi nu vei mai "ataca", nu vei mai simţi asta nici la ceilalţi. Cu alte cuvinte, uită-te la ce primeşti şi vei vedea ce dai. Nu există un al mod în care să funcţioneze lucrurile în Univers. Totul e in interior. Gândurile tale de atac creeaza o lume ostilă. Gândurile de pace creeaza o lume paşnică.
Mai mult decât atât, pentru că nimic nu e în afară, ci totul e înauntru, de fapt când ataci pe cineva, te ataci pe tine. Când critici, te critici pe tine. Când nu ierţi pe cineva este pentru că nu te ierţi pe tine.
Începe chiar acum să te iubeşti, să te ierţi, să te accepţi, să te aprobi! Relaxează-te, eşti suficient de bun! De fapt, eşti perfect aşa cum eşti!