Sacrificiul - o percepție diferită

Tema sacrificiului a fost foarte prezentă în viața noastră, încă de mici. De la ideea/ convingerea că "Isus s-a sacrificat pentru noi", au plecat altele, în care s-au schimbat doar sacrificații, nu și tema, și în niciun caz mesajul transmis și sentimentul transferat. Părinții ne-au spus în multe rânduri că s-au sacrificat pentru ca noi să avem o viață bună ("eu pentru tine muncesc", "am făcut atâtea sacrificii", "pentru tine trăiesc"), apoi prietenii, cu diverse ocazii ne-au atras atenția asupra sacrificiilor pe care le-au făcut pentru binele nostru... Apoi, vreun partener de viață, un iubit sau o iubită ne-a aruncat ca ultim reproș suprem, această povară în cârcă, sperând să obțină o brumă de recunoștință și probabil, iubire în plus.

Mi-am dat seama cum am devenit cu toții purtători și mai apoi traficanți de vinovăție. Căci în spatele gesturilor făcute în numele sacrificiului clamat, se afla vinovăția "destinatarului" acestora. Iar dacă în mai multe rânduri ne-am simțit vinovați, dacă am primit acele reproșuri cu vinovăția implicită, dacă am perceput mesajele respective ca adevăruri, sigur că am învățat și cum să le dăm mai departe. 

Grele poveri ne-am pus în cârcă! Greu am ales să ne fie drumul prin viață, crucificându-ne unii pe alții, apoi ajungând să credem că suntem doar niște tolerați pe aici pe planetă, în primul rând de oamenii care ne compun existența și probabil, chiar de Dumnezeu. Că suntem răi, că nu merităm, mai ales că atâția oameni (inclusiv Isus) s-au sacrificat pentru noi... iar noi niciodată nu vom reuși să-i răsplătim... Și ne-am deprins cu chinul, ne-am resemnat purtând vinovăția și stând pe crucea pe care o urnim cu greu înainte, pentru că, nu-i așa, "să ne ducem crucea" a devenit principiul de bază al vieții pe pământ la un moment dat și o virtute, un act de "recunoștință" impusă pentru tot ce am primit, ca și când însuși Isus ar aștepta ceva de la noi.

Ei bine, dacă schimbăm perspectiva, e posibil să avem o cu totul altă percepție, atât de eliberatoare! Dacă eliminăm sacrificiul, semnificația veche pe care am dat-o acestuia, ce ramâne? Dacă admitem că e posibil ca, de fapt, nimeni nu se sacrifică pentru altcineva, ci, cel mult, renunță la sine pentru altul în anumite momente, doar pentru că el alege asta? Și dacă, de fapt, a te sacrifica nu e vreo virtute sau expresie a iubirii ci, dimpotrivă, o manifestare egotică prin care noi, pământenii, am ales să pretindem câștigarea cuiva sau a ceva în mod subtil?

Gândiți-vă numai câte cordoane am creat între noi, limitându-ne, prin aceste reproșuri și așteptări permanente... Evident că libertatea ta e anulata odată ce te-ai lăsat prins în jocul sacrificiului, pe care nu l-ai înțeles neapărat, dar pe care l-ai acceptat ca să nu ieși din rând... Și dacă cineva s-a sacrificat pentru tine, nu-i așa că trebuie să-i rămâi veșnic îndatorat, și să-i satisfaci așteptările?

Căci, ce ți-ar fi dacă sacrificiul și-ar fi păstrat smerenia și buna-cuviință, n-ar fi fost transformat în marfă de "contrabandă emoțională", și l-am fi lăsat unde îi e locul și semnificația. Cred în sacrificiu doar ca act de iubire reală, ca alegere de a renunța la ego în favoarea îndemnului inimii. Un act care nu este urmat de vreun șantaj sau de încărcarea celui vizat cu vreo povară despre care nici măcar nu e întrebat dacă vrea s-o ducă. În viziunea mea, dacă e să existe un sacrificiu, acesta poate fi exprimat în cuvinte astfel: "am făcut un sacrificiu". Nu "am făcut un sacrificiu pentru tine". Ceea ce înseamnă că am sacrificat ceva din mine, pentru că așa am ales, din iubire. Nu am făcut-o pentru tine, ci pentru mine, pentru cine am ales eu să fiu la acel moment.

În definitiv, "sacrificiu" vine de la "sacru", ceea ce înseamnă, în percepția mea, a dezbrăca egoul din iubire pură, și nu invers. În concluzie, să fim atenți când cineva tinde să ne așeze în spate povara sacrificiului pe care l-a făcut pentru noi. E una să avem recunoștință și respect pentru generozitatea cuiva, dacă alegem, lucru cu care sunt de acord și pe care îl susțin, și e alta să ne simțim sugrumați, condiționați, limitați de așteptarea cuiva de a-i întoarce ceva ce, de cele mai multe ori, nici nu știm cum arată.

Și să fim atenți la credința conform căreia trebuie să ne sacrificăm pentru a le fi bine celorlalți. Din punctul meu de vedere, această percepție și acest mod de a trăi nu pot decât să ducă la din ce în ce mai putină iubire de sine, deci și de ceilalți. "Iubește-ți aproapele ca pe tine însuti!" Isus înseamnă iubire, asta le-a dăruit el oamenilor. Și la această iubire ne întoarcem acum.

Așadar, iubirea de sine, și nu sacrificiul de sine, este un dar pentru tine, și pentru ceilalți, în măsura în care sunt dispuși să-l primească.

Paște cu iubire să ai!

Nicoleta Svârlefus 
Sursa imagine: www.orlandograce.com

-----  
🌐 Facebook 🌐 Instagram