Sfântul Andrei
La mulţi ani celor care poartă numele Sfântului Andrei!
Sfântul Apostol Andrei, cel care a propovăduit creştinismul pe meleagurile noastre, este considerat ocrotitorul României. Este primul dintre cei 12 apostoli care l-au urmat pe Isus şi, după răstignirea acestuia, a fost răstignit şi el în jurul anului 70 pe o cruce în formă de X, care de atunci a rămas cu numele de „Crucea Sfântului Andrei”. Se spune că în timpul vieţii ar fi propovăduit religia creştină în Tracia, Sciţia, Dobrogea până la Nipru unde ar fi ridicat o cruce indicând unde va fi viitorul centru al ortodoxiei. Sfântul Apostol Andrei a sosit în satul Cuzgun din România, numit în prezent Ioan Corvin. La marginea satului se aflã o pădure care adăposteşte două peşteri care au servit Sfântului Andrei si celor dimpreună cu el drept loc de închinare si de odihnã. Aceste peşteri au fost folosite ca biserici pentru primii creştini ai acestor locuri.
Într-o evoluţie continuă a lumii contemporane, într-o vreme când factorii naturali sau umani creează puternice contradicţii, „ Sărbătorile Iernii” rămân un prilej de mare bucurie şi... întoarcere în timp. Este vremea când sufletul se bucură indiferent cât de rău este în exteriorul lui. Parcă ceva magic ne învăluie şi ne schimbă atitudinea iar totul capătă o tentă miraculoasă.
Sfântul Andrei porneşte această stare, aduce pace în suflet şi întăreşte flacăra credinţei spontane. De Sfântul Andrei, se celebra Anul Nou Dacic, când începea prima lună de iarnă. Omul modern va recunoaşte sărbătorile noi - cele compatibile cu modul său de viaţă – dar va găsi şi în zilele „păzite” ale satului, devenite pentru mulţi simple curiozităţi, ceva straniu, o atracţie greu de explicat, căci până la urmă ea este ancestrală. În ultimul timp sărbătoarea s-a degradat, a dispărut chiar, oraşul inventând altele, pe care le exportă spre sat. Este o luptă continuă între tradiţie şi modernitate, însă eu sunt permanent animată de dorinţa de a readuce în atenţie sărbători aproape dispărute, fenomen ce s-a accelerat în ultimele două decenii, pentru că ele ne reprezintă spiritul ca şi popor; acesta odată dispărut, suntem în voia vântului care spulberă. Sărbătorile nu sunt la fel. Unele sunt mari, ştiute şi ţinute de toată lumea, altele mici, le-am putea spune „ facultative”. Sărbătoarea se ţine în loc curat şi bun, pregătit cu seriozitate de om. Dai cu mătura, ai grijă ce faci cu gunoiul, stropeşti, împodobeşti locul cu vâsc, alungi duhurile rele cu usturoiul. În zilele noastre ne ocupăm doar de decorarea locului unde urmează să aibă loc” festivităţi” (şi nu sărbătoare), cu elemente lipsite de sens (bradul de Crăciun e prezent pretutindeni: restaurante, pieţe, şcoli) sau având elemente dictate de moda ce se schimbă de la o epocă la alta (decorarea bradului se face „cum este moda”, Revelionul „ţine pasul cu moda”).
La marile sărbători sufletul se primeneşte. Iar primenirea înseamnă nu numai curăţenie, ci şi regenerare. Dimineaţa, la baie, orăşenii îşi aduc corpul la standardul de curăţenie al societăţii în care trăim. În sat curăţenia recurge la mult simbolism. Prin ea sunt îndepărtate, în mod provizoriu, tot felul de rele. Ţăranul nu face duş tot timpul ca orăşeanul, el se spală de câte ori trebuie şi cum trebuie. De fapt, fiecare curăţă ceea ce consideră că este important să păstreze curat: orăşeanul se ocupă de piele, ţăranul de suflet. Numai cei care intră cu suflet curat în sărbătoare ies cu el întărit. In satul vechi totul era simplu. Omul ştia cuvintele, gesturile, obiectele potrivite pentru sărbătoare. Ştia că numai ceea ce era foarte bun pentru el poate fi destul pentru Dumnezeu. Şi mai ştia că orice nepotrivire îi face rău nu numai lui, ci şi grupului.
Trăim într-o lume care se mişcă repede şi se va mişca şi mai repede. Nu ştim cât vom mai rezista şi ce se mai poate salva. Prin recunoaşterea tradiţiilor, ne salvăm Sufletul neamului, de aceea eu consider că mai există salvare, această putere a Sufletului neamului românesc ne-a ajutat să trecem peste atâtea încercări. Nu ştiu ce vor face ceilalţi. În ceea ce ne priveşte, este simplu, când ne simţim sufletul încolţit, să ne agăţăm de poveste, povestea nefiind altceva decât un fir prin care primim din trecut putere. Dacă nu vă trece prin cap o idee mai bună, puteţi să urmaţi firul poveştii care începe cu Sfântul Andrei. Sân Andreiul este zeul autohton, patronul lupilor, care a preluat din calendarul ortodox numele şi data de celebrare a Apostolului Andrei. Se ştie ce a simbolizat lupul pentru daci, dacă însuşi steagul lor avea înfăţişarea unui balaur cu cap de lup. Se credea că este ziua când „ îşi vede lupul coada”, atunci când se adună lupii pentru a forma „haita de iarnă”. Din cauza lupilor au apărut în credinţa românilor strigoii; noaptea este pentru vrăji şi farmece, motiv pentru care se luau diferite măsuri de precauţie. În conştiinţa comunităţii rurale au rămas fragmente dispersate din vechile tradiţii suprapunându-se credinţa de a se apăra de strigoi („metoda usturoiului”) cu obiceiurile de început de An Nou (plantatul grâului, aducerea rămurelelor de măr în casă pentru a în flori până la Crăciun).
Nu este bine să trăim în trecut şi nu este o pledoarie pentru trecut, ci pentru a înţelege simbolistica ritualurilor care urmate, în sens profund ne deschid ochii şi sufletul spre prezent. Sfântul Andrei este cel mai bun prilej de a ne ocupa de casă: casa sufletului, casa proprie, casa ţării. Un gând doar, poate purifica toate aceste case, un gest simplu de dăruire poate aduce bogăţia, un semn de iubire poate aduce pacea.
Sân Andreiu fericit!
Gabriela Apostol
*Imagine: www.crestinortodox.ro