Sfârșit natural

Deseori tăiem relațiile, amputăm experiențele și întrerupem drumurile când sunt încă crude. Fără să-și fi copt roadele, fără să le fi digerat, fără să le dăm ocazia să se așeze în noi ca revelație a cine suntem și ce am primit de acolo. Fără să râdem și fără să plângem destul. Fără să așteptăm să creștem prin acele creații ale noastre.

Intervenim brusc într-un anotimp, dorind să-l înlocuim cu altul. Și cu ce costuri! Cu ce avalanșe emoționale stârnite în noi și în ceilalți! Ce dureri, ce întârzieri ale împlinirii sufletului și trăirii inimii noastre. Ce zvârcoliri adunate și acoperite de o vrie pe care nu știm s-o oprim și nici nu înțelegem care e rostul ei.

E firesc să parcurgem etape, să schimbăm decoruri, să țopăim dintr-o dorință în alta, dintr-un spațiu în altul și să căutăm cât mai multe inimi să ne găzduiască. E o nevoie cumva justificată a omului, de a căuta mereu ceva care să-i umple viața, făcând alegeri care mai de care mai stranii uneori… în fuga lui de goliciunea vieții și de tristețe. Fugind, de fapt, de propria moarte zilnică ce-i amintește de transformarea incomodă întâlnită la fiecare pas în existența asta.

Sunt oameni care știu când un lucru și-a găsit sfârșitul natural, dar dorm atât de profund în inconștiență, încât nu sesizează semnalul de trecere mai departe și nu se urnesc din locul în care sunt sau din spațiul de conștiință în care s-au obișnuit.

Sunt oameni, pe de altă parte, care rup mereu, construiesc și apoi dărâmă, sau părăsesc creația înainte de vreme. Țopăie prin viață sub pretextul vitejiei și al curajului de a face doar ce vor, când vor. Se hărțuiesc permanent și sunt într-o zumzăială fără de sfârșit care îi ține departe de esența sufletului lor și, în final, îi înstrăinează de lume, de oameni, de toți cei care-i iubesc. Se trezesc singuri, chiar dacă au o sumedenie de relații coventionale, fără nicio conexiune reală cu ceva care să le dea sentimentul de „acasa”.
 
Personal, am avut accese de vitejie în viață, momente în care am răsturnat brusc realitatea. Credeam că așa rup tipare, iar alegând noul mă ajută să realizez ceva în viață și să fiu fericită. M-am supus unui chin imens pe care îl sesizam doar după ce făceam schimbarea radicală, când tot valul de emoții dislocat de alegerea mea începea să mă acopere și să mă lipsească de putere.

În timp, observând acest tipar, contemplând călătoria mea și felul în care mi-am făcut alegerile, am realizat această imensă lipsă de blândețe pe care mi-am aplicat-o prin șocurile la care m-am supus și la care i-am supus și pe cei iubiți și apropiați. Era ca o fugă permanentă, și în final o izolare de lume și de tot ce putea să se transforme într-o ancoră de siguranță, sub pretextul alegerii vieții trăite din plin în schimbul rutinei și morții lente. Sub pretextul autenticității și adevărului, am întrerupt deseori conexiunea cu însăși viața, cu inima mea. Și cu bucuria. Dar mai ales cu pacea.
 
Nu aș schimba nimic acum, din tot ce am trăit. Nu regret nimic. Poate totuși aș adăuga ceva mai multă blândețe...

În fine, sunt oameni care și-au găsit un fel de echilibru între ceea ce păstrează și ceea ce schimbă, ei curg mai ușor prin viață și ascultă de ritmurile interioare, de anotimpurile care se aștern natural în fiece experiență pe care o trăiesc. Se mută în alt spațiu, când au consumat experiența, relația, trairea… Nu mai devreme, nu mai târziu. Sunt acei oameni care nu schimbă doar de dragul schimbării, ci pentru că și-au auzit impulsul interior, diferit de gălăgia minții și a emoțiilor, acel impuls care vine pe fondul liniștii, acceptării și maturității.
 
La acest echilibru mă uit acum. Asta este contemplarea mea. Și asta este ce am realizat după întreg tumultul celor mai mulți ani din viața mea: ascultarea de sine. Uneori îmi iese, alteori nu. Uneori sunt prezentă, alteori uit.

Când rupem ceva înainte de vreme, nu e greșit, e doar traumatizant. Ne supunem unui stress emoțional imens, care survine ori simultan cu schimbarea, ori la ceva timp după ce am produs-o, ori mai târziu, când ne trezim în fața unei situații identice, în urma transferării tuturor tiparelor neconștientizate, în acel „nou” spațiu în care am pășit forțând ieșirea.

Orice experiență  sau relație are nevoie să treacă prin toate anotimpurile. Odată ce am intrat acolo, înseamnă că e ceva de primit, de văzut, de împlinit și realizat mai ales interior, pentru creșterea stabilității centrale a ființei. Căci din ce alt motiv ne alegem anumite contexte și forme, dacă nu pentru a ne trăi interior și a conștientiza, dezvolta, rafina, elibera  sau transforma ceea ce observăm? Din ce alt motiv facem lucruri, avem dorințe, pășim în spații diverse, ne întovărășim, ne împrietenim, relaționam, creăm, dacă nu pentru a ne explora și a crește interior?
 
Sigur, după ce totul a fost împlinit într-o etapă, aceasta se încheie firesc, natural, fără valuri… Vei ști. Vei simți când e momentul să continui călătoria și să pășești în alt spațiu.
 
Vezi bine, de fapt, încrâncenarea de a schimba ceva urgent e cumva împotriva vieții. Schimbarea există deja, te poartă singură. Dacă ești pe același sens de „mers”.
 
Dacă vrei împotriva curentului… interior, atunci e ca și cum te opui coacerii naturale. De aceea există percepția haosului și cu mintea ne chinuim să punem ordine. Uitând de ordinea cosmică și de fărâma de cosmos din noi, care mereu ne ghideaza… în conștiență, uimire și trăire naturală.
 
Nicoleta Svârlefus