Solstițiul de iarnă, 22 Decembrie 2023

Pe 22 Decembrie, Soarele trece în semnul Capricornului şi practic este Solstițiul de iarnă, adică începe iarna astronomică.

În trecut momentele de solstiţii şi echinocţii reprezentau momente importante ale anului, probabil pentru că oamenii erau mai aproape de ritmul naturii şi al Universului. Acum aceste momente sunt celebrate de foarte puţini şi cu atât mai puţin înţelese în adevăratul lor sens.

În trecut ziua era marcată de sacrificii aduse divinităţii solare pentru a reveni pe pământ, se tăiau porci sau se sacrificau animale, de aceea ziua de Ignat este pe 20 decembrie, căci ea era legată de solstiţiul de iarnă. Scena sângeroasă a cultului preistoric, când masca de taur era sacrificată violent la solstiţiul de iarnă, apare în colindele româneşti numite Turcă, Boriţă, Capră, Brezaie şi altele. Rolul de Turcă sau Boriţă (femininul de la taur şi bour, vaca), este jucat în ceata feciorilor la Crăciun de turcaş (tăuraş), un fecior falnic al cetei de colindat. Zeul (zeiţa) se naşte simbolic la solstiţiul de iarnă, odată cu confecţionarea şi îmbrăcarea măştii, petrece şi se desfată în timpul colindatului împreună cu anturajul ei divin, ceata de feciori, moare violent, prin lovire cu ciomagul, împuşcare sau înecare şi renaşte spectaculos marcând Anul Nou.

În timpul colindatului, Turca acţionează conform rangului său de mare zeu: nu se supune ordinelor vătafului, asemănător celorlalţi membrii ai cetei, se amuză, speriind femeile şi copiii, muşcă cu ciocul asistenţii curioşi care se apropie de ea, solicită plata (darul) atât cât consideră că i se cuvine, la ospeţe stă pe locul de cinste din capul mesei. Feciorul care îmbrăca masca diavolească nu avea voie să vorbească şi nu-i însoţea pe membri cetei când mergeau la biserică sau cu colindatul la casa preotului. La încheierea colindatului, înainte de a muri pentru a renaşte, Turca joacă solitar, în centrul satului, dansul său fără egal, numit Jocul cel Mare (Traian Herseni: Forme străvechi de cultură poporană românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977). Masca, compusă din cap, corp şi un băţ (picior), care o sprijină în pământ, şi prin poziţia aplecată a corpului celui care o poartă, are imaginea unui ciudat patruped.

Colindatul cu Turca sau Boriţa poate fi întâlnit în diferite variante la sărbătorile de Crăciun din Transilvania centrală şi de sud, în Crişana şi, izolat, în Banat. Scena sângeroasă a cultului preistoric, când taurul era sacrificat violent la solstiţiul de iarnă, este amintită atât de moartea simbolică a măştii taurine numită Turca sau Boriţa, cât şi de răgetul imitat de instrumentul ce-i poartă numele, buhaiul, din cetele de Pluguşor, la Anul Nou. Cumva toate aceste tradiţii s-au amestecat ca şi cronologie, pentru că în trecutul îdepărtat, la solstiţiul de iarnă se serba moartea anului vechi şi începutul unui nou an.

De aceea ar trebui spusă istoria Crăciunului, vorbind în termeni tradiţionali. Crăciun este o reprezentare mitică specifică teritoriilor locuite de strămoşii autohtoni ai românilor, geto-dacii, peste care s-au suprapus, rând pe rând, Saturnaliile romane, zeul de origine iraniană Mithra şi, după apariţia creştinismului, Naşterea Domnului Iisus. Determinativul de Moş indică vârsta înaintată a divinităţii adorate, care trebuie să moară şi să renască simbolic la sfârşit şi început de an. Vestigiile cultului său solar, studiate de Gh. Muşu (Din mitologia tracilor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982) şi atestate de informaţiile înregistrate pentru AER infirmă ipotezele emise de specialiştii care au încercat să dovedească cu orice chip originea latină, albaneză sau slavă a cuvântului Crăciun şi a personajului desemnat de acest nume, ocolind sau minimalizând, probabil din necunoaştere, argumentele oferite de mitologia autohtonă.

Zeii solari atestaţi de arheologi şi etnografi în spaţiul carpato-dunărean (Saturn, Crăciun, Mitra şi alţii) mureau şi renăşteau la solstiţiile sau echinocţiile anului prin substitutele lor rituale: stejarul, porcul, colacul din făină de grâu pentru Crăciun; taurul pentru Mitra; capra, cerbul pentru Dyonisos.

La sărbătorile solstiţiului de iarnă, zeul Crăciun murea şi renăştea simbolic prin substitutele sale rituale: porcul, jertfit şi incinerat în ziua de Ignat; butucul de stejar, ars în vatră în noaptea de Crăciun, colacii din făină de grâu, numiţi colaci de Crăciun sau Crăciunei, mâncaţi sacramental. Oferim, pentru exemplificare, numai două rituri funerare ale Crăciunului (Anului) Vechi şi renaştere a Crăciunului (Anului) Nou: incinerarea butucului de stejar şi depunerea pe apă a trupului neînsufleţit.

La solstiţiul de iarnă, era ars un butuc de cer (specie de stejar), considerat trup neînsufleţit al zeului fitomorf. Din trupul divin incinerat se păstra tăciunele, ca leac în medicina empirică, iar leşia din cenuşa de coajă de cer era folosită în cosmetica populară şi pentru creşterea părului. Arderea butucului în noaptea de Crăciun – solstiţiu - a fost atestată la românii bănăţeni, la vlahii şi aromânii sud-dunăreni, la sârbo-croaţi şi lituanieni.

Butucul are în limba română semnificaţie funerară, de cadavru: a găsi pe cineva butuc, se spune despre omul mort fără lumânare; a lega butuc, pe cineva, înseamnă a-l imobiliza ca pe un mort. Stejarul (Quercus robur L.),din care rezultă prin jertfa violentă butucul de stejar, este unul din arborii sacri ai românilor şi substitut ritual al zeului Crăciun. Rădăcina indo-europeană kark, care a dat numele latinesc al stejarului, quercus, numele cârjei preoţeşti (băţ noduros, de esenţă tare, rupt din stejar) şi al substantivului cracă, provenit dintr-o onomatopee (zgomotul produs de ruperea crengilor de copaci), este păstrată astăzi de numele Crăciun. Amintim, de asemenea, că pădurile de stejar poartă numele indo-european dumbravă,iar fructul arborelui, ghinda, trimite la organele de reproducere. Vechii greci asociau stejarul cu Zeus, romanii cu Jupiter-Capitolinul, lituanienii cu zeul Perkunas (Ivan Evseev, Dicţionar de demonologie românească, Editura Amarcord, 1977), iar carpato-dunărenii cu Crăciun.

Prin unele trăsături ale sale, stejarul putea fi asemuit cu un zeu fitomorf: masivitatea, care poate atinge peste 40 de metri înălţime; longevitatea, de sute ani; lemnul foarte rezistent, folosit pentru talpa (temelia) caselor şi bisericilor. Stejarul, nu bradul, este pentru români arborele dăinuirii. El este frate sau substitut ai domnitorilor şi eroilor neamului: Stejarul din Borzeşti, pentru voievodul Moldovei Ştefan cel Mare; Stejarul lui Mircea, pentru voievodul Ţării Româneşti Mircea cel Bătrân; Gorunul lui Horea, de la Ţebea. De ce se arde stejarul când de fapt arborele solstiţiului de iarnă este fagul, păi simplu, căci stejarul este arborele echinocţiului de primăvară când de fapt începe anul nou astrologic dar şi astronomic, când natura revine la viaţă şi forţa vieţii este maximă. Pe de altă parte, fagul semnifică creaţia adică reînceperea ciclului, iar la romani era arborele sacru al zeiţei Diana, iar celţii îl considerau copacul înţelepciunii, atribuită astrologic lui Saturn, guvernatorul Capricornului.

Eminescu exprimă foarte frumos esenţa subtilă a acestui arbore maiestuos, saiu altfel spus, Fagul vâră conştiinţa în inima codrului de o singură esenţă: ,,-O, priviţi-i cum visează/Visul codrului de fagi!/Amândoi ca-ntr-o poveste/Ei îşi sunt aşa de dragi! ”Fagul" este recunoscut pentru lemnul său de bună calitate, dar şi pentru fructele de jir, care sunt hrana preferată a mistreţilor. Puţină lume ştie însă că fagul este un arbore cu multiple proprietăţi medicinale. Pe lângă proprietăţile benefice din fructul de jir, leacuri nebănuite se regăsesc în scoarţă, în muguri şi în frunze, în componenţa cărora se găsesc compuşi de natură flavonică, tanin, acizi, substanţe minerale (fier, calciu, sodiu, potasiu), precum şi alte substanţe active.Interesant de povestit, pentru a înţelege importanţa acestei zile de solstiţiu de iarnă căreia îi este atribuit Fagul, următoarea situaţie.

Călugărul tibetan Tenzin Geshe, ajuns la un schit din zona deluroasă a Bucovinei, se ruga zeci de ore în pădurea de fag din preajma aşezământului monahal. Întrebat de unul dintre vieţuitorii de la schit ce îl determină să rămână atâta vreme în pădure, acesta i-a răspuns că nimeni pe lume nu ştie să îţi asculte gândurile precum arborele de fag. În viziunea acestuia (întemeiată pe minuţioase cercetări), fagul simbolizează protecţia, legăturile umane şi spirituale desăvârşite. Unul dintre motivele pentru care acesta şi-a dorit să ajungă în România a fost şi acela de a merge să îmbrăţişeze un fag, apoi să-şi lipească palmele şi fruntea de trunchiul său. Cât timp rămânea în pădure, acesta povestea cum pur şi simplu simte rugăciunea, care ajunge la Dumnezeu mai simplu, mai firesc, iar gândurile cele mai triste îşi găsesc alinarea. Fagul, în frumuseţea şi în fălnicia lui, s-a dovedit a fi cel mai statornic prieten al pelerinilor, dăruindu-i celui care îl atinge nu numai răcoare şi respiraţie proaspătă, dar şi o energie pozitivă de nedescris. Din acest motiv, dacă rămâneţi mai multă vreme în preajma fagilor, pe lângă faptul că vă oxigenaţi plămânii, veţi scăpa de cele mai chinuitoare depresii. După zece zile de rugăciune într-o pădure de fag (câte patru ore pe zi), dispar toate gândurile rele, iar circulaţia intracraniană este fără nici o sincopă. De aceea ziua de astăzi poate fi folosită pentru a ne ruga din suflet lui Dumnezeu şi pentru a ne echilibra respiraţia şi ideile.

Revenind la ziua de astăzi care era atribuită lui Moş Crăciun, trebuie povestită ceremonia înmormântării Crăciunului Vechi şi a renaşterii Crăciunului Nou, organizată de cetele de feciori pe data de 22 decembrie, a fost atestată la Niriş, jud. Sălaj, până la începutul secolului trecut. Feciorii, adunaţi la casa jocului, alegeau feciorul care interpreta rolul Crăciunului mort. Acesta era aşezat pe o scară de lemn (targă funerară) şi acoperit să nu i se vadă faţa, pentru a fi recunoscut. În timp ce mortul era condus la râu, pe ultimul drum, participanţii cântau morţeşte (jeleau), popa slujea, cantorul dădea răspunsuri la ectenii, iar lăutarii cântau ca la înmormântările adevărate cu ceteraşi de la înmormântările tinerilor necăsătoriţi. Textul, cântat pe melodia prohodului, descifrează semnificaţia obiceiului: Măi, Crăciune, măi, Bătrâne, / Astăzi te-ngropăm pe tine. / Haideţi toţi, cu mic cu mare, / Să ducem Crăciunu-n vale, / Şi să-l băgăm în produc, / Pe el să punem butuc. / O, Crăciune, o, Bătrâne, / Du-te de la noi cu bine; / Meri pe apa Sâmbetii, / Şi-napoi nu mai veni, / C-a veni altu Crăciun / Şi-a fi ca tine mai bun. La produc (copcă în gheaţă), după ce i se luau iertările şi i se dezlegau păcatele, mortul era aruncat de pe scară pe gheaţă. În acel moment, Crăciunul renăscut se ridica în picioare pentru a fi văzut de întreaga asistenţă. Noul Crăciun (Anul Nou), însoţit de feciori şi melodii vesele de joc, se întorcea la casa de joc, unde se desfăşura Comândarea (pomana), cea mai mare petrecere a anului (Medan Virgil, Obiceiul îngropării Crăciunului la Niriş, în „Samus”, an II, Dej, 1978).

Colacul de Crăciun era figurina zeului de altădată, modelată de femeile curate din aluat dospit şi mâncată sacramental. Numiţi colaci de Crăciun sau Crăciunei, aceştia pot avea forme diferite: de cerc, potcoavă şi stea, închipuind Soarele, Luna şi stelele de pe Cer; de păpuşă şi cifra opt (8), care reprezintă trupul divinităţii Crăciun; de cerc umplut, fără gaură la mijloc; de animale şi păsări modelate din aluat (taur, pupăză). În Moldova şi Basarabia colacii numiţi Crăciunei se păstrau până la Mucenici, când se puneau în coarnele boilor, erau mâncaţi de animale sau se băgau sub brazda plugului. În concluzie, dintre numeroasele divinităţi care au populat de-a lungul secolelor şi mileniilor perioada solstiţiului de iarnă, numai Domnul Iisus şi Crăciun sunt bine reprezentaţi prin sărbători, obiceiuri şi acte rituale de tradiţia populară contemporană.

De fapt, la acest moment avem noaptea cea mai lungă şi ziua cea mai scurtă, ceea ce simbolic reprezintă cumva şi starea noastră sufletească sau mai bine spus de spirit.

Într-o seară, un tânăr, se apropie de Maestru, şi-l întrebă:

Cum pot fi sigur că ceea ce fac eu în viaţă este pe placul lui Dumnezeu?

Maestrul, surâzând îi spuse: într-o noapte, adormind, am visat următoarele: o bicicletă cu două locuri, un tandem, şi l-am văzut pe Dumnezeu în spatele meu pedalând.

După un timp, Dumnezeu mi-a sugerat sa schimbăm locurile. Am fost de acord, şi din acel moment, viaţa mea s-a schimbat, viaţa mea n-a mai fost aceeaşi.

Dumnezeu dădea vieţii mele fericire şi emoţii. Ce s-a schimbat când am inversat locurile? 

Când conduceam eu, cunoşteam pe de rost strada, curbele, suişurile, coborâşurile. Era aceeaşi stradă monotonă, era … aceeaşi. Era întotdeauna drumul cel mai scurt între două puncte. 

Dar când a început să conducă El, El ştia scurtături nemaivăzute, sus între munţi, traversam locuri stâncoase cu viteză maximă, aproape să-mi rup gâtul. Tot ceea ce reuşeam să fac era să mă ţin în şa. Chiar dacă părea nebunesc, el îmi zicea: pedalează! Pedalează! 

Când deveneam îngrijorat, îl întrebam: Doamne, unde mă duci? Dar El nu-mi răspundea nimic, doar surâdea. 

Deodată, nu ştiu cum, am început să mă încred. Repede, am uitat viaţa monotonă şi am intrat în aventură, şi ziceam: Doamne, mi-e teamă! Dar El, se uita înapoi, îmi lua mâna şi dintr-o dată, mă linişteam. 

M-a dus printre oameni de care aveam nevoie, oameni care m-au vindecat, m-au acceptat şi s-au bucurat. Ei ne-au dat daruri pentru drum, pentru călătoria noastră. Dar Dumnezeu mi-a zis: Împarte darurile primite, sunt bagaje în plus, sunt grele. Şi le-am împărţit persoanelor cu care ne întâlneam în drum, şi, mi-am dat seama că, atunci când împărţeam eram eu cel ce primeam şi totuşi bicicleta noastră era uşoară. 

La început nu m-am încrezut în El, mă gândeam că mă va duce cine ştie unde. Dar el cunoştea secretele bicicletei, ştia cum să încline bicicleta când venea o curbă, ştia să sară ca să evite locurile stâncoase, zbura ca să evite locurile înfricoşate. Iar eu, învăţ să tac şi să pedalez în locurile cele mai ciudate, încep să mă bucur de panorama care se iveşte la orizont, de vântul care îmi bate în faţă şi de … tovarăşul meu de drum.

Şi când nu mai sunt sigur că pot merge înainte, El îmi surâde şi-mi zice: Nu te îngrijora! Eu conduc, tu pedalează!

Sursa Mirabilys Magazin