Spune-mi altă poveste

Limbajul este, de asemenea, crucial pentru una dintre activităţile cele mai caracteristice nouă – povestitul. Este ceva ce toţi oamenii, din toată lumea, fac cu pasiune şi chiar cu dragoste, şi o fac, cu siguranţă, din vremuri imemoriale. Nu este vorba doar de o bârfă veche, pentru că poveştile spuse în jurul focului sunt îmbibate de ritualuri şi au o structură adesea foarte formală.

Multe sunt incredibil de vechi, precum marea epopee hindusă Mahabharata, scrisă acum aproximativ 2000 de ani, sau precum poveştile din cărţile Vechiului Testament , sau Bhagavadgita, care au fost compuse cu vreo 500 de ani înainte, cu câteva secole după marile epopei ale lui Homer, Iliada şi Odiseea. Unele dintre poveştile spuse de aborigenii australieni, care trăiesc de-a lungul coastei sudice a continentului, par a fi chiar şi mai vechi: se spune că acestea conţin descrieri surprinzător de precise ale peisajului de pe fundul mării, din zona Strâmtorii Bass, care separă Tasmania de zona continentală a Australiei – o suprafaţă care a văzut ultima oară soarele în timpul Erei Glaciare, încheiate acum 12 000 de ani.

Deci, de ce să ne fie, oare, atât de dragi poveştile? Ei bine, în primul rând, multe dintre aceste poveşti ne vorbesc despre origini – ne spun de unde venim şi cum de am ajuns să fim aşa cum suntem. Ne povestesc despre comunitate, ne fac să ne simţim parte din ea. Împărtăşirea cunoştinţelor este, în sine, un semn al apartenenţei la o comunitate. Faptul că ştiţi imediat despre ce vorbesc atunci când remarc că jucătorul din extrema stângă a fost prins în ofsaid ne defineşte automat ca făcând parte din aceeaşi comunitate, comunitatea celor care joacă sau urmăresc fotbalul.

În virtutea acestui fapt simplu, putem fi siguri că avem suficiente în comun pentru a fi dispuşi să ne ajutăm reciproc, dacă va fi nevoie. Avem în comun perspectiva asupra lumii şi, ca urmare, respectăm acelaşi set de reguli de comportament. Probabil reflectă faptul că, în trecutul nostru îndepărtat, oamenii care împărtăşeau asemenea cunoştinţe trăiau împreună şi erau aproape sigur înrudiţi.

Aşadar, descoperirea faptului că împărtăşim cunoştinţe ezoterice pare a crea, în continuare, o legătură imediată între noi, care ne diferenţiază de restul turmei. Acesta ar putea fi unul dintre motivele pentru care suntem atât de pasionaţi de crearea unui jargon tehnic – ne face să părem şi să ne simţim speciali, o societate secretă acţionând din umbră, care cunoaşte cele mai intime secrete ale universului. Nimic nu se compară cu un secret bun.

Dar câtă vreme există ceva cât se poate de atrăgător la o poveste bună, spusă bine, probabil că nu există nimic mai captivant decât o poveste spusă la gura sobei, noaptea. Pare că ne place mai ales să spunem şi să ascultăm poveşti noaptea, şi cu greu am putea găsi în lume o cultură pentru care acest fapt să nu fie valabil. Dar de ce poveştile par a prinde viaţă în întuneric?

Nu este destul să spunem că seara, în jurul focului, este momentul potrivit pentru relaxare – munca s-a încheiat, nu mai ai nimic altceva de făcut, prin urmare, cel mai bun mod de a umple timpul până la culcare este să stai la taclale. Aceasta nu este, însă, o explicaţie foarte convingătoare, pentru că, dacă într-adevăr nu ar mai fi nimic folositor de făcut, ne-am putea culca imediat după ce se întunecă, la fel cum fac celelalte maimuţe şi antropoide decente.

Dar noi nu facem asta: stăm treji şi discutăm. Ba mai mult, acesta este un moment de o mare importanţă socială, momentul în care preferăm să avem invitaţi la cină – chiar şi la sfârşit de săptămână, atunci când se presupune că zilele nu sunt dedicate muncii şi am fi putut la fel de uşor să invităm pe cineva la micul dejun, la prânz, după-amiaza; cu toate acestea, preferăm cina. Desigur, putem sta – şi uneori chiar o facem – în jurul focului de tabără, îndeplinind sarcini utile, cum ar fi cârpirea unor haine sau repararea unor echipamente de vânătoare.

Dar vom continua să spunem poveşti, chiar şi în timp ce facem asta. Poate este vorba, în principal, de psihologie şi de ambianţă. Poate că povestitorilor le este mai uşor să se joace cu emoţiile noastre în întuneric, iar noi le cântăm în strună tocmai pentru că ne place. Poate este vorba de faptul că există atât de multe poveşti cu creaturi mitice, iar lumina zilei aduce cu ea o doză prea mare de realism pentru a le face veridice.

Asemenea poveşti ar putea avea nevoie de nesiguranţa pe care ne-o dă întunericul, când ne simţim vulnerabili pentru că pericolul – fie că este vorba de animale de pradă sau de jefuitori – poate pătrunde prea uşor în „zona noastră de siguranţă“ (distanţa de la care încă mai putem fugi de un prădător, odată ce l-am zărit). Poate este doar vorba de faptul că un povestitor priceput se joacă mai uşor cu emoţiile ascultătorilor în timpul nopţii.

Robin Dunbar

Sursa: De câţi prieteni ai nevoie? - Editura Litera

Imagine: Stratford Circus