Studiul conştiinţei pure
Filosofia tradiţională a reflectat asupra diverselor aspecte ale conştiinţei, iar expresiile acesteia precum mintea sau emoţia au fost studiate de ştiinţele clinice. Ceea ce nu a fost însă niciodată studiat clinic e natura conştiinţei umane înseşi.
În medicină, prezumţia conform căreia conştiinţa nu este decât o funcţiune a creierului se reflectă în afirmaţii de genul: "Pacientul redevenea conştient". Acestă perspectivă îngustă a preuspus că, de fapt, conştiinţa este un fenomen fizic lumesc, o prioritate auto-evidentă a experienţei despre care nu trebuia spus nimic mai mult.
Speculaţiile privind destinul conştiinţei umane la moartea individului au constituit un punct recurent de interes. Oare puterea vieţii şi a conştienţei provine dintr-o bază fizică? Oare corpul este acela care susţine viaţa conştientă sau invers - puterea vieţii e cea care susţine corpul? Deoarece modul în care e pusă întrebarea este determinat de preconcepţiile referitoare la cauzalitate ale examinatorului, nivelul la care se găseşte acesta va predetermina natura răspunsului; fiecare examinator va realiza un răspuns direct proporţional cu nivelul său de conştiinţă.
Pentru un om de ştiinţă materialist întrebarea va părea absurdă, un exerciţiu sterp al tautologiei. Pentru cei de la celălalt pol, cei "iluminaţi", întrebarea va părea comică, iar percepţia limitată pe care o sugerează îi va face să încerce un sentiment de compasiune. Omul obişnuit va aroga de regulă competenţa de a răspunde la respectiva întrebare credinţei sau învăţăturilor religioase convenţionale.
Toate discuţiile despre viaţă, moarte şi soarta finală a conştiinţei trebuie în mod necesar să reflecte diferenţele de context. Reciproca maximei lui Descartes: "Gândesc, deci exist." este "Exist, deci gândesc." Din cauza faptului că gândirea se produce ca formă, Descartes are dreptate; ceea ce are formă trebuie deja să existe pentru a putea avea formă. "Eu sunt" este o afirmaţie a conştienţei care mărturiseşte faptul că acea capacitate de experimentare este independentă de formă. Descartes pleacă de la premisa unei conştiinţe care devine conştientă de ea însăşi numai prin intermediul formei. Dar persoanele iluminate ale istoriei au contrazis acest punct de vedere, considerând conştiinţa ca fiind dincolo de formă şi afirmând că ea este, într-adevăr, matricea omnipotentă din care apare forma. Fizicienii moderni sunt de aceeaşi părere, spre exemplu David Bohm şi conceptul său despre universul "învăluit" şi "dezvăluit".
În absenţa conştiinţei nu ar exista nimic care să experimenteze forma. Se poate spune, de asemenea, că forma (ca produs al percepţiei fără o existenţă independentă), este trecătoare şi limitată, în timp ce conştiinţa este atotcuprinzătoare şi nelimitată.
David R. Hawkins
Sursă: Putere versus Forţă - Editura Cartea Daath