Suntem în plin proces de a învăța cum să iubim cu adevărat 

Ca rasă, ființele umane se confruntă cu o tranziție uriașă chiar acum în conștiința lor în plan relațional. Până nu demult, relațiile au fost disfuncționale. Atât de mulți experți în relații vorbesc despre stilurile nesigure de atașament și despre dinamica relațională, cum ar fi relația clasică codependentă și cea narcisistă. Încă sunt multe cupluri care trec prin astfel de experiențe.

Atașamentele nesigure și dinamica narcisistă, codependentă sunt de fapt condiția umană trecută și actuală. Ele sunt modul în care ne construim relațiile. Și toate acestea sunt pe cale să se schimbe. Acest mod vechi de a avea relații (și în consecință, definiția noastră subconștientă a iubirii) a fost transmis de mii de ani.  

Pentru a-l înțelege, trebuie să ne uităm la modul în care adoptăm acest stil în relațiile noastre și să conștientizăm care este definiția iubirii în accepțiunea noastră. Pentru că părinții noștri nu au primit dragoste adevărată, cu mult înainte de a ne naște noi, au intrat într-un fel de balon centrat pe sine în care au fost nevoiți să lupte pentru nevoile lor în tot felul de moduri. 

Ca urmare a acestui fapt, majoritatea părinților au copii, în primul rând din aceste motive egoiste, bazate pe satisfacerea unor nevoi. Ne naștem cu gândul și așteptarea că vom servi o nevoie pe care o au părinții noștri. De cele mai multe ori, părinții nu ne iau cu adevărat ca pe o parte din ei înșiși și nu ne pot îmbrățișa cu adevărat ca pe Sinele nostru unic, deoarece își doresc să devenim așa cum vor ei.

Majoritatea lucrurilor pe care ni le oferă sunt de natură tranzacțională. Din cauza acestei dinamici, nu este un parteneriat adevărat cel pe care îl avem cu părinții noștri. Ne pot trata cum doresc, fără a fi cu adevărat adaptați la impactul pe care îl au asupra noastră. 

Ne pot trata în orice fel vor ei să o facă, fie că este vorba de abuz primit (cum ar fi rușinea) sau de abuz ieșit (cum ar fi neglijarea emoțională) și totuși se așteaptă să fim cei care menținem legătura cu ei, rămânem angajați față de ei și le punem nevoile și dorințele pe primul plan. Dacă nu o facem, suntem considerați copii problematici.  

Ceea ce învățăm este ideea că dragostea adevărată, înseamnă să rămânem angajați și conectați și să-l punem pe celălalt pe primul loc, indiferent de cum ne tratează. Aceasta este considerată ca fiind, definiția iubirii. Concentrați-vă asupra acestei definiții pentru un minut și vedeți cât de eronată și de periculoasă este. Vedeți cât de larg deschide ușa pentru abuz. Vedeți cum duce la experiența emoțională că dragostea este abuz.

Această definiție stabilește o dinamică prin care urmărim persoane indisponibile și persoane abuzive și dacă se angajează să ne iubească și să fie conectate cu noi, pentru a ne simți iubiți, trebuie să le oferim reciprocitate. Trebuie să începem să le abuzăm și să le neglijăm și chiar să le abandonăm pentru a vedea dacă vor rămâne cu noi, ne vor iubi și ne vor pune pe primul loc.  

Dacă o fac, știm că suntem iubiți. Ca urmare, nu există siguranță în relațiile noastre. Suntem prinși într-un tipar nesfârșit de a ne răni reciproc, de a ne retrage unul în raport cu celălalt, de a ne împinge și de a ne agăța cu disperare, unul de celălalt.

Această definiție a iubirii, cu care majoritatea am fost crescuți este greșită. A iubi pe cineva înseamnă a-l lua ca parte a ta. Dragostea este incluzivă. Este mișcarea energetică către unitate. Când iubești pe cineva, îl tragi cu energie spre tine și îl incluzi ca fiind parte din tine.  

În dragoste, iei interesele celeilalte persoane ca parte a intereselor tale, iar ea ia interesele tale ca parte a intereselor sale. Apropierea este prioritatea principală în viața ambilor. Acest lucru creează unica siguranță cu adevărat reală din relație.  

Nu poți răni pe cineva pe care îl iei ca parte din tine fără să te rănești pe tine însuți. Dar nefiind capabili să conceptualizăm această formă adevărată de iubire, evităm fuzionarea. Construim relații în jurul luptei pentru putere. Putem vedea doar relații unidirecționale pentru că asta este tot ce a fost între noi și părinții noștri. Din această cauză, evităm de fapt iubirea.  

Luptăm să ne menținem separați, dar în relație. Nu putem risca încrederea de a ne dărui celuilalt și celălalt să ni se dăruiască nouă, așa că nu putem experimenta niciodată sentimentul iubirii simbiotice.  Suntem prinși în Ego și societatea îl susține. Dragostea adevărată nu este atunci când alegi să rămâi dedicat și conectat cu cineva, indiferent de atitudinea și comportamentul acelei persoane vizavi de tine. Nu trăiești o poveste de dragoste adevărată atunci când te aștepți ca cineva să rămână conectat cu tine, indiferent de cum te comporți.

Definiția reală a iubirii este să accepți că celălat este parte din tine. A permite celuilalt în mod conștient să fie parte din tine, înseamnă a nu te pierde pe tine însuți. A putea fi capabil de acest lucru înseamnă a lua interesele persoanei iubite ca parte a propriilor interese.  

Iubirea adevărată înseamnă să îți iei un angajament față de cealaltă persoană. Iubirea adevărată este atunci când nu există nicio luptă și când există o construcție permanentă între doi oameni, spre a servi interesele amândurora. Iubirea este despre reciprocitate, despre încredere și securitate în relație.

Prin iubirea adevărată vom putea pune capăt atât singurătății, cât și abuzului. Suntem în proces de a învăța cum să iubim. Iar primul pas este să renunțăm la definiția noastră eronată despre iubire. 

sursa:https://tealswan.com/resources/articles/what-is-your-definition-of-love-r274/