Tăceri pline

Despre tăceri si două prietene... 

I: Dragile mele Tăceri,

Sunt fericită că v-am descoperit. Voi creaţi golul pe care să-l pot umple cu orice îmi doresc, unde pot spune toate adevărurile, unde pot pune gândurile pline de cuvinte sau emoţiile fără de cuvinte... 

Voi aparţineţi Inimii, aşa cum cuvintele aparţin Minţii, voi vă opuneţi zgomotului, făcând linişte şi ajutându-mă să ascult. Pentru că, fără voi, nu aş înţelege nimic din această lume. Aşa cum, fără voi, cuvintele nu ar fi înţelese, secundele nu ar putea fi numărate iar notele nu ar deveni muzică... Voi sunteţi Nimicul fără de care nu ar exista Totul, sunteţi neîntâmplarea care face posibil... Miracolul." (fragment din "Scara lui Iacov" - Iuliana Costiuc, Editura PIM, 2013)

N: Tāceri cuvântătoare

Sunt zile în care tac. Mă pitesc în mine și tac, ca să-mi ascult respirația, să aud cum vorbește mintea, cum își fac treaba celulele mele, cum îmi bate inima. E o tăcere cuvântătoare, uneori amețitoare, alteori dureroasă, dar mereu generoasă cu mine. Nu mă atinge nimeni în tăcerea mea, nu văd ce e în jur, formele dispar și se topesc în privirea impersonală și atitudinea neutră. Nu mai știu ce și când a început, nu mă preocupa ce și când se termină.

Nu mai este despre început și sfârșit. Nici despre ce fac sau am. Nici despre câștig sau pierdere. E uneori despre doruri, cuvinte nerostite de dragoste, dureri neîmpărtășite...bucurii trăite sau nesosite. Sau e despre interminabilul și nedefinitul sine care nu se lasă limitat, încercuit, numit. Și despre Dumnezeu. Pierd granițele a orice și mai ales a ce am crezut și știam că sunt. Deschid porți către infinit și mă arunc în gol. Nu mai știu nimic, nu mai întreb, nu mai caut. Sunt aici și acolo, acum și atunci. E pace. E tot. E ce sunt. E un gol plin...(Nicoleta Svârlefus)