Te bagi în sufletul gândului?

Știți că e o vorbă: "se bagă în sufletul omului". Nu ne place când cineva se bagă în sufletul nostru. Când vine prea aproape, prea des, prea insistent, prea fără să fie atent dacă îi permiți și-ți place asta... Nu ne place să ni se ia aerul, să fim sufocați, chestionați, analizați...

Cred că gândul este singurul căruia îi place să te bagi în sufletul lui. Să-l întorci pe toate părțile, să-l alungi, apoi să-l tragi la tine din nou, să-l despici în 1000 de bucăți, apoi să analizezi fiecare bucată, s-o iei de la capăt... apoi să-l împrumuți și altuia, să se bage și el în sufletul gândului tău, să-l sufoce cu propriile păreri, să-l impopotoneze, după care să ți-l dea înapoi, prelucrat și "îmbogățit", ca să ai și mai mult de treabă...

El, gândul, n-are nicio vină că noi suntem așa de hotărâți să-l nimicim, să-l sufocăm, să-l ținem strâns, de parcă ar intra gândurile în sac, cu zile cu tot... :) Vine, ne vizitează și apoi pleacă, doar dacă-l lăsăm. E ca norul care trece pe cer. Nu stă în loc, nu-ți cade în cap, nu te agresează. De ce te-ai chinui să-l ții pe loc și să-i dai atâtea semnificații? E un nor, atât.

Un gând e doar un gând. Liber să plece, dacă-i permiți. Dacă nu ții morțiș să-i dai tot felul de nume, să-l faci mare și important, să-l urci mai sus decât tine, să-l urmezi până în pânzele albe mai ales dacă e înfricoșător... Nu gândul ne chinuie, ci noi îl chinuim pe el. Mai ales pe cel cu potențial de frică și dramă. Și apoi ne atașăm, că doar l-am hrănit de mic. Și ne identificăm cu el. Îl facem parte din noi, îl facem lentilă noastră de privit în viață.

Totuși, cum ar fi dacă nu te-ai mai băga în sufletul gândului, dacă l-ai lăsa și pe el să respire și-ai respira și tu o data cu el? Ce-ar fi dacă ai lăsa un spațiu în jurul lui?

*Imagine: www.thebullbustercafe.com