Timpul fericirii
Nu este suficient să trăieşti. Trebuie să trăieşti şi fericit. Existenţa nu are sens şi culoare decât dacă devine locul şi timpul fericirii. Atât de mult aşteptăm ca viaţa să ne dea fericirea, încât uneori ne trece viaţa aşteptând-o. Existenţa noastră pare a fi spaţiu gol, o pagină albă, pe care ar trebui să o umplem cu fericire. Suntem condamnaţi să încercăm a obţine acest Graal, de la care aşteptăm o bucurie durabilă.
Dar despre ce este vorba? Care este sursa fericirii? Un obiect (banii?), un loc (paradisul?) , un moment (un mâine luminos?), o persoană (Dumnezeu, ceilalţi, noi înşine?)...
Reuşita, iubirea, sănătatea, plăcerile, frumuseţea? Filosofii au fost întotdeauna consideraţi maeştri de necontestat întru găsirea fericirii.
Poate părea totuşi surprinzător ca aceşti specialişti ai ideilor, ai abstracţiunilor, să se poată pronunţa asupra unui lucru atât de concret cum e fericirea: în ce mod a gândi (fericirea) te poate ajuta să trăieşti (fericit)? "Filosofia este o activitate care face posibilă viaţa fericită", declară Epicur, în secolul al III-lea Î.e.n. Filosofia nu este numai un discurs, ci şi o practică, o activitate pe care o numim de obicei înţelepciune.
Or, înţelepciunea îl face în mod necesar fericit pe cel care o posedă; filosofilor le revine, prin urmare, sarcina de a defini ce este fericirea şi, implicit, sensul şi valoarea vieţii. Scopul filosofiei este să cunoască omul şi să-i facă pe oameni să se cunoască pe ei înşişi. Acesta este sensul celebrei maxime a lui Socrate: "Cunoaşte-te pe tine însuţi".
A cunoaşte omul înseamnă a-i propune o fericire pe măsura sa, care să-i convină şi pe care să o poată atinge prin el însuşi. Astfel, Epicur, a cărui doctrină caricaturizată a devenit deviza tuturor juisorilor de pe pământ, preconiza un fel de dietetică a fericirii, de regim al plăcerilor, cu scopul de a obţine viaţa fericită.
Adversari ai acestei filosofii a plăcerii - chiar ai unei plăceri controlate precum cea pe care o susţine Epicur -, stoicii predică, pe de altă parte, o fericire morală sau în morală: nu suntem niciodată mai fericiţi decât atunci când facem bine şi acţionăm conform virtuţii. Trebuie deci nu să ne moderăm plăcerile, ci să le suprimăm, nu să căutăm plăcerile simple, ci să fugim de orice plăcere, deoarece toate, fără excepţie, sunt nocive.
A renunţa însă la fericire, afirmă mai târziu Kant, şeful şcolii filosofice iluministe, ar fi ca şi cum ai renunţa să fii om. Aşadar, ce înseamnă a fi fericit? Cum să definim fericirea din moment ce nu reuşim să spunem exact ce dorim? În zadar putem enumera micile momente de fericire (a contempla un peisaj, a ne întâlni cu prietenii, a citi un roman poliţist bun}...
Numai trăind experienţa fericirii putem spune ce este ea, şi experienţele noastre fericite sunt toate, pe cât de imprevizibile, pe atât de personale. De aceea suntem incapabili să spunem cu certitudine ce ne face fericiţi, incapabili să enunţăm o regulă a fericirii. Pentru unii, poate fi viaţa de familie, în timp ce alţii ar putea descoperi binefacerile singurătăţii. Toate formele de fericire sunt, prin urmare, proprii naturii umane şi nu putem judeca fericirea unuia sau a altuia.
Fericirea este un "ideal" care nu poate fi prescris ca un remediu. Cu atât mai puţin suntem în măsură să dăm sfaturi. Fericirea depinde mai mult de şansă decât de disciplina personală. De altfel, din punct de vedere etimologic, termenul înseamnă, inainte de toate, "ora cea bună", momentul cel bun. Fericirea să însemne, oare, pur şi simplu a te bucura de "un moment bun"? A şti să primeşti ceea ce îţi oferă şansa?
Dorinţa noastră de fericire riscă, în acest caz, să rămână neîmplinită: nu trăim, oare, cel mai adesea experienţa contrară - moartea, sfârşitul lucrurilor frumoase, precum poveştile de dragoste sau prietenia? Toate despărţirile, toate decepţiile şi deziluziile sunt marcate de certitudinea că fericirea nu e un lucru sigur. Ceea ce credem că este fericire nu se rezumă, cel mai adesea, decât la mijloace, la activităţi, la divertismente pe care le inventăm pentru a uita că suntem iremediabil nefericiţi şi că fericirea este imposibilă.
Refuzăm să vedem tristeţea, vidul zilelor noastre, neantul vieţii noastre şi ne petrecem timpul în zgomot şi furie, pentru a ne da uitării pe noi înşine. Este lecţia pe care, în secolul al XVII-lea, Pascal înţelege să o primească de la Sfântul Augustin. A aştepta fericirea "din afară", de la lucrurile exterioare (reuşita profesională, recunoaşterea socială, iubirea), înseamnă a trăi cu teama de a vedea această fericire distrusă de "mii de accidente" şi întorsături ale sorţii care nu vor întârzia să-şi facă apariţia.
Andre Comte-Sponvi Ile, Jean Delumeau, Arlette Farge
Sursa: Cea mai frumoasă istorie a fericirii - Editura ART
Imagine: drpaulwong.com