Tineti-va privirea pe scopul final. Adevaratele stiri din spatele terorii
Sangele curge pe strazile Parisului. Din nou. Oameni care omoara oameni in numele dumnezeilor si al ideologiilor. Tortura, viol, crima, violente socante ale drepturilor de baza ale omului– toate acestea, peste tot in lume. O simpla zi pe planeta asta veche.
Asadar, este acesta momentul in care sa renuntam?
Este acesta momentul pentru a canta cu putere cantecele noastre de amar, de infrangere si de furie dezlantuita? Este lumea aceasta o greseala enorma, o aberatie a constientei, o pierdere de timp a tuturor? E, pana la urma, filosofia nihilista, corecta?
Atunci cand ne confruntam cu “stiri” precum cele expuse mai sus, adesea ne simtim de lipsiti de putere, inspaimantati, atat de instabili, traind intr-o lume care a innebunit, care a scapat de sub control. Totul pare a fi un cosmar, ca si cum o forta rea si intunecata se asterne usor peste tot, preluand controlul treptat. Unii au inceput sa vorbeasca despre apropierea Apocalipsei. Cu siguranta se prea poate ca acesta sa fie sfarsitul unei lumi de poveste, in care la un moment dat am crezut cu totii.
In nebuloasa dezastrului cautam raspunsuri, cauze, vinovati sau pe cineva pe care sa dam vina, imprastiem tensiunea noastra si dam drumul furiei, durerii si confuziei, aceste energii neprocesate ale vietii. Ii invinovatim pe criminali? Pe parinti? Societatea, ca intreg? Mintea umana? Mancarea pe care o ingeram? Chimicalele? Stelele? Guvernele? Religia? Ii etichetam pe ucigasi ca fiind bolnavi, pervertiti, dementi sau pur si simplu diabolici? Mergem prea departe cu ei, asa cum si eu au mers cu noi, dorindu-le moartea si distrugerea lor si a copiilor lor, a mamelor, iubitilor/iubitelor lor? Intram cu ei in acea poveste veche de milenii a binelui contra raului? Mergem mai departe, intarind identificarea noastra cu dreptatea facuta de sine? Ne adancim in divizare?
Devenim si noi teroristi, in numele pacii?
Il blestemam pe Dumnezeu si Universul si ne dorim sa nu ne fi nascut? Incercam sa ne amortim, sa ne distragem atentia de la “stiri” cu alcool, droguri, sex, munca, cumparaturi etc.? Ignoram ororile, ne detasam inimile noastre de cele ale fratilor si surorilor aflati in alte parti ale planetei, intoarcem spatele suferintei lor, bombanind pentru noi ce am citit prin ziare, in drum spre munca, despre cat de “groaznice” sau “teribile” sunt lucrurile, insa nefacand nimic concret pentru a aduce schimbarea reala si vindecarea?
Ne strigam problema, insa fara a face parte din solutie?
Ne intoarcem la maestrii nostri spirituali, care ne aduc mangaiere prin discursurile despre iluzoria naturii vietii si nerealismul la care suntem martori?
Regurgitam fraze goale precum “nimic nu conteaza”, “este totul un inocent joc maya”, “oricum, nimeni nu are de ales”? Numim ceea ce vedem ca fiind “ireal” sau “iluzoriu”, ferindu-ne de durerea pe care ne-ar aduce-o confruntarea cu toata mizeria si haosul aparent al acestei manifestari relative si impermanente? Ne prefacem ca evenimentele din lume nu au nimic de-a face cu noi, ca totul este deconectat si ca suntem insule singulare? Ne afundam in solipsism? In anarhie? Ne inchidem inimile si mai mult decat sunt deja inchise, ne ridicam ziduri si mai inalte si traim intr-o protejata stare de frica? Respingem aceasta lume si visam la o viata de dupa perfecta?
Folosim “realitatea” stirilor ca o scuza sa renuntam, sa ne inchidem, sa uitam cine suntem cu adevarat? Ii lasam pe “teroristi” sa castige prin faptul ca ne abatem de la cale si traim noi insine in teroare, terorizandu-i, la randul nostru, pe altii pe care ii consideram a fi “rai”? Adaugam si noi la problemele pe care le vedem?
Sau folosim aceste probleme pentru a ne uita mai atent la noi insine si la modul in care traim si ii tratam pe ceilalti? Vedem toata aceasta nebunie ca o chemare la claritate? Toata violenta, ca o chemare la iubire? Durerea, ca o chemare la compasiune? Teroarea, ca o chemare la a ne aminti si exprima mai profund si cu mai multa convingere inteligenta infinita care suntem, de fapt?
Trecem cu vederea toate crimele? Cu siguranta, nu. Simtim durerea victimelor si durerera celor dragi ai acestora? Bineinteles ca da, pentru ca nu suntem fiinte separate. Am face tot ce putem pentru a preveni ca aceste lucruri sa se intample din nou? Cu siguranta. Lucram pentru dreptate? Da. Stam ca simpli spectatori si acceptam totul, pur si simplu? Daca acceptarea inseamna detasare, pasivitate si toleranta, atunci nu. Daca acceptare inseamna sa intram intr-un aliniament si acord cu viata, stiind ca schimbarea inteligenta si vindecarea intodeauna se nasc din curajul de a te arunca in necunoscutul momentului, atunci da. Acceptarea adevarata si schimbarea creativa este iubirea.
In Orientul Mijlociu, un evreu doneaza un rinichi unui palestinian, salvandu-i pretioasa viata. In India, o femeie ii hraneste si ii spala pe cei bolnavi de lepra, deoarec ea vede ca toti sunt expresii ale aceleiasi constiinte si ii aduce bucurie de viata acest lucru, in pofida etichetelor care ii sunt puse. In San Francisco, un fiu isi tine tatal batran de mana si brusc, iertarea se intampla ca prin magie, iar in mod neasteptat, greutatea, violenta si resentimentul de o viata dispar, ca si cum nu ar fi existat niciodata.
Ce ii invata “stirile” pe copiii nostri? Ii invatam cumva ca s-au nascut intr-o lume care este in esenta terifianta, rea si bolnava si ca ar trebui sa traiasca in frica si ura? Ii invatam ca violenta este inevitabila si intrinseca naturii noastre? Cedam in fata terorii si o folosim ca scuza pentru a abandona adevarata noastra chemare? Sau ii invatam pe copiii nostri ca tortura si crimele pe care le vedem in fiecare zi sunt un vlastar al uitarii a ceea ce suntem noi cu adevarat, o falsa si gresita credinta in separare?
Care este stirea zilei cu adevarat?
Ii invatam pe copiii nostri sa renunte la visele lor, deoarece exista oameni rai in lume, care vor incerca sa ii opreasca? Ii invatam sa renunte la iubire, la compasiune, la schimbare, la umanitate si bucurie din cauza “stirilor”? Ii invatam sa se concentreze pe ce este rau in lume, agatandu-se de tot ce e negativ, arborand drapelul infrangerii si dezamagirii? Sau ii facem orbi la “negativ”, facandu-i sa se concentreze doar pe pozitiv? Sau ii invatam sa constientizeze violenta din lume, durerea acesteia, ca o imagine in care toate sunt interconectate si totul face o diferenta, fiind in echilibru, insa fara a fi batut in cuie?
Nu folositi “stirile” drept scuza pentru a va opri din a va trai adevarul, chiar si pentru un moment. Nu credeti nici macar pentru o secunda ca exista o forta numita “rau” in lume care o poate invinge pe cea a iubirii.
Teroarea nu poate castiga, deoarece aceasta se naste dintr-o mare neintelegere asupra naturii noastre. Ne ranim reciproc, ne injunghiem, ne aruncam in aer, insa in adancul nostru stim si am stiut asta dintotdeauna. Un val nu poate fi separat de ocean sau de un alt val. Si dincolo de diferentele noastre in opinii si credinte, cu totii suntem miscarea unei singure vieti, a unei singure puteri, dincolo de “puterea” armelor si a ranilor din care curge sange.
Invatati-va copiii realitatile lumii, da, insa si mai important, invatati-i realitatile inimilor lor si ale inimilor celor pe care ii numim “ceilalti”. Lasati ca acest curent de violenta ce curge acum sa serveasca la aprofundarea convingerilor in acea atemporala si de nezdruncinat Prezenta pe care ati stiut-o dintotdeauna si reconfirmati-va intentia de a pune punct violentei din voi insiva, pentru a trai asa cum stiti ca puteti trai. Nu permiteti “stirilor” sau macar povestilor alese cu atentie sa va distraga de la Adevar.
Onorati-va victimele.
Mergeti pe drumul vostru cu curaj.
Vorbiti. Creati. Organizati.
Inchideti naibii televizoarele.
Tineti-va privirea pe scopul final.
Jeff Foster
Traducere: Alice Dănilă
Imagine: www.maxmundan.com