Tu cum ești cu adevărat?
Mulți oameni vor să fie perfecți, să fie scăpați de ceva sau de cineva de suferință, însă suferința este semnalul de alarmă că omul nu își acceptă imperfecțiunea, limitările și totodată Geniul.
Astfel găsim mulți imitatori ai perfecțiunii, cei care le arată celorlalți cum vor să fie văzuți, fără pată, fără suferință dar din păcate și fără umanitate.
Cel mai greu este să te accepți când cei din jurul tău nu te-au acceptat în copilărie. Dacă Geniul tău nu a fost îmbrățișat de mic, cum să îl îmbrățișezi tu acum? Astfel, mai ușor este să arăți că totul este bine, chiar dacă nu este în interiorul tău.
Disperarea după atingerea frecvențelor înalte este fugă de sine, acestea oricum apar când condițiile sunt îndeplinite dar nu mulți le pot conține cu adevărat.
A conține o frecvență înaltă presupune a nu avea așteptarea să rămâi acolo. Paradoxal, nu? Păi atunci care ar mai fi scopul atingerii frecvenței înalte dacă oricum picăm, la un moment dat, în cele joase?
Dacă îți este frică de frecvențele joase, nu le vei atinge nici pe cele înalte pentru că imediat cum ești în acestea apare frica și vei avea tendința să te agăți de ele și rezultatul va fi scădarea frecvenței.
Paradoxal, în loc ca cei care mimează perfecțiunea să ajungă în perfecțiune, își amplifică propria imperfecțiune, e ca și cum și-ar pune un reflector pe ei pentru a o evidenția în mod inconștient. Cel mai probabil este un strigăt de ajutor: "OBSERVĂ-MĂ ȘI IUBEȘTE-MĂ AȘA CUM SUNT!"
Dar cum să iubești un om așa cum este dacă acesta ascunde fix pe "așa cum este"?
Tu cum ești cu adevărat?
Autor:Orlando Daniel Stoicescu