Un an cu Zen și Haos

Simt că a venit vremea să trag linie acestui an. Discuțiile cu prietenii, distanțate sau nu, cele la cafea, sau cele telefonice, articole din reviste, site-uri, pereții virtuali în care ne desfășurîm atât de mult ieșirile în aceste zile, toate sunt împodobite deja de ceva timp de concluzii finale: a fost greu, a fost urât, a fost special, a fost dificil, să se termine mai repede, să sperăm că va fi mai bine. Unii vor să se întoarcă la vechiul normal (feri-m-ar Universul!), alții așteaptă reinventarea Planetei, optimiștii văd prin lentila lor, pesimiștii prin cealaltă, fiecare după credințe, crezuri și convingeri.

Așadar, bilanțul! Știți vorba aceea din basme: ʺși a crescut într-o zi cât alții într-o lună, într-un anʺ? Eu o preiau, o adaptez și încep cu: a fost un an cât șapte vieți trăite, în alte vremuri, în zece. Personal, am ales două cuvinte care îmi caracterizează cele 363 de zile de până acum, evident antagonice, căci așa a fost la mine, dar care nu fac parte din binomul bine-rău, ci fac parte din viață, din cursul ei natural, respectiv, zen și haos. Nici curgerea lor nu a fost în firea lucrurilor pentru că nu zenul a venit după haos, ci taman invers. După mult zen...haos!

Și dacă pentru zen nu am acum foarte multe de spus, decât că se obține cu multă muncă, mult antrenament, în primul rând al minții (mulțumesc știi tu cine și știi tu pentru ce!), cu perseverență și atenție la gândurile care ne gândesc, cudeschiderea inimii și conectare, cu un strop de creativitate și automat aduce cu sine pacea, liniștea și detașarea, haosul a fost cel care  mi-a atras de data aceasta atenția. Iar dacă la începutul anului, atunci când și-a făcut apariția în viețile multora dintre noi, mă uitam sceptică la tot felul de declarații și păreri (despre haosul ce începuse să ne înconjoare), care mai de care mai aducătoare de adevăr, despre cum ceea ce se întâmplă ne lovește, ne tăvălește, ne împarte sau ne unește, ne divizează, ne separă, ne conectează, ne reinventează (dacă nu pe noi, măcar niște cuvinte la care am deja alergie: reziliență, renaștere, reconfigurare), când m-am întâlnit cu adevărat față în față cu el, a fost altceva!

A fost interesant să constat că de fapt întâmplările acestui an, dincolo de faptul că mi-au arătat că nu pot controla chiar totul, că indiferent cât de multe știu uneori tot ceea ce pot face este să accept mi-au adus un mare dar! Care haos, căci de la el m-am luat, a venit pur și simplu într-o zi, parcă pe principiul lui Emil Cioran, cum că de fapt ʺpândește lumea la toate colțurileʺ și la un moment dat zdup! și în viața mea. Și s-a instaurat brusc și dintr-o dată în toate, dar în absolut toate domeniile vieții mele, atrăgându-mi nu numai atenția, ci aș putea spune chiar întreaga ființă: trupul, sufletul, mintea!

În definitiv, la rece vorbind, a fost o conjunctură, cu multe situații, o stare de fapt, care însă mi-au oferit posibilitatea să conștientizez enorm de multe lucruri, să integrez și mai multe, apoi să iau o pauză (mai mult silită decât voită) să respir (Doamne, ce sentiment minunat!) să mă regrupez, să-l abordez - cred eu corect și să văd rezultate imediate. Și chiar dacă nu voi intra în detalii exacte despre ceea ce s-a întamplat, pentru că nu sunt adepta rufelor puse la uscat pe toate gardurile vecinilor, fie ele chiar garduri virtuale, on-line, voi folosi o metaforă, sper sugestivă, cu care m-am întâlnit de câteva ori pe munte, atunci când în mijlocul unei zile toride de vară, cu un cer infinit albastru de la un colț la altul cât poți cuprinde cu privirea, încep să se audă niște sunete pe care creierul refuză să le interpreteze ca fiind tunete, iar în mai puțin de o oră, norii toarnă literlalmente cu găleata și mii de fulgere împânzesc imensitatea preschimbată din albastru în negru, natura o ia razna, se dezlănțuie, în timp ce tu nici măcar nu ai avut vremea necesară să definești sunetele auzite mai devreme... 

A, nu, să ne înțelegem, nu urmează o spovedanie plină de dramă și plângeri despre cât de greu a fost și cât de mult am suferit. În primul rând pentru că tot ceea ce astăzi părea a fi un blestem, mâine s-a dovedit a fi o binecuvântare! Și în al doilea rând că eu chiar știu că durerea și greul pe care le simțim uneori sunt modul în care ne modelează Dumnezeu! Și nu în ultimul rând pentru că în final am primit un cadou magic, pe care îl pot folosi toată viața! Așadar, cel mai minunat cadou pe care haosul mi l-a adus a fost faptul că am înțeles că abordat corect, înseamnă de fapt creație! Și spun acest lucru pentru că am testat și am văzut că funcționează!

Și ce minunății am creat și voi crea! Sigur, fiecare va crea cu uneltele sale, cu ceea ce are plămădit înăuntru, cu ce a pus deoparte și a lucrat până azi. Cu ce a hrănit și a înmulțit în interiorul său! De fapt, cred eu că așa ne vom și reinventa. Fiecare în felul lui, fiecare cu ce a adus de acasă, fiecare cu ce a crescut și investit în el până acum! În ceea ce mă privește, am început prin a lăsa foaia reinventării albă și l-am invitat pe Dumnezeul (meu) să scrie primele rânduri. De ce pe El? Pentru că tot la el alerg prima oară când dau de greu!

Și între timp, zilele acestea fac bilanțul, respir cât pot de mult și mă odihnesc. Încerc să stau departe cât de mult pot de gânduri. Și pentru că nu-mi doresc rezoluții clasice în anul care vine, aștept ca invitatul meu să scrie primele rânduri. Apoi voi continua prin a-mi aminti cât pot de des că inima este un magnet cu forțe simetrice pe ambele părți, ceea ce înseamnă că dacă vreau să rezonez cu o anumită stare, nu trebuie să mă mai axez pe contrapartida ei. Voi folosi cu înțelepciune gramul de timp pe care îl mai am să mă scutur de răutate, de minciună, de egoism, drame și alte asemenea. Și îmi mai iau o frază la care să mă uit cât de des pot. Personal, am auzit de foarte multe ori că singura constantă a vieților noastre este schimbarea, însă abia după ce m-am tăvălit o perioadă prin haos am integrat-o cu adevărat. Și vă invit să luați această frază ca o meditație acestor zile!

Așa înțeleg eu startul unui nou an, al unei noi ere! Va depinde de fiecare dintre noi și va fi creația fiecăruia în parte. Și dacă nu vom renunța la egoism, la eternul ʺeu, eu, eu, mie, mie, mie, al meu, al meu, al meu, eu nu am nimic de făcut aici, eu nu am nicio vină aici, eu nu am de schimbat nimic aici, eu nu am nevoie să mă schimb, eu nu am nimic de învățat, eu nu contribui cu nimic aiciʺ... cred că ne va tăvăli Universul în praf de stele până când vom înțelege că nu de aceea respirăm pe acest Pământ și nu vom putea continua ca până acum, cu tot ceea ce a însemnat ʺpână acumʺ! Până când nu vom înțelege că nu deținem, nu avem și nu luăm nimic cu noi, ci doar suntem în această viață, în acest timp și pe acest Pământ, fix ceea ce suntem (și aici este cheia!), haosul va fi prezent fără creație! Cu cât vom învăța mai repede că iubirea de Dumnezeu, de semeni și de tot ceea ce ne înconjoară este cea care ne va salva, cu atât mai repede haosul va deveni creație!

Vorba aceea, zic și eu nu dau cu paruʼ!

In altă ordine de idei, ne vedem pe 17 ianuarie, la  Creează-ți anul 2021.

Roxana Alexe

Imagine: www.cool.stuffs