Viața altuia

Cred că un bun remediu, pentru orice, este să încetezi să-ţi doreşti viața altuia. La gândul "a lui/ei e mai bună şi mai frumoasă". Adevărul e că nu are cum să fie aşa, poate doar să pară, de unde priveşti tu, şi anume din punctul în care vezi doar ce lipseşte, ce e găunos şi lipsit de importantă în tine şi în viața ta.

Evindent, dacă nu eşti mulţumit, nu ai învăţat să te bucuri de tine şi să te primeşti, nu preţuieşti ce ai şi nu îţi asumi viaţa asta aşa cum este, prin comparaţie, foarte multe vieţi ţi se vor părea mai bune, mai nu ştiu cum... foarte mulţi oameni ţi se vor părea mai frumoşi, mai deştepţi, mai cu moţ decât tine.

Adevărul este că fiecare îşi are bucuriile şi tristeţile lui, acolo unde se află, în viața pe care ŞI-a ales-o. La fel ca ei, tu ŢI-ai ales viaţa asta. Ce-ar fi s-o trăieşti? Fix aşa cum este ea, fix aşa cum eşti tu?

Când îţi vezi de viaţa ta şi o accepţi, chiar poţi să construieşti ceva în ea şi să-i dai forma ta. Când îţi vezi de... vieţile altora, comparând, analizându-le, râvnindu-le, nu ajungi nicăieri... nici măcar în vieţile pe care le urmăreşti. Nu vor fi niciodată ale tale. Trist este că nu eşti în viaţa ta, de aia ai sentimentul că mereu lipseşte ceva. Poate că tu eşti cel ce lipseşte. Restul e acolo, de când lumea. Dar unde eşti tu, unde sunt atenţia şi energia ta, fără de care nu poţi crea?

În altă ordine de idei, invidia nu e de condamnat, pentru că în spatele ei se ascunde o suferinţă, o durere, o insuficiență. Şi, în definitiv, inconştienţă. Invidia nu are legătură cu cel asupra căruia este proiectată, ci cu cel în mintea căruia se naşte. Merită compasiune, în orice caz.

*Imagine: Iuliana Costiuc