Viata dedicata imaginii sau cum sa mori de viu

Vrei sa spui, dar nu spui. Vrei sa stai, dar nu stai. Vrei sa pleci, dar nu o faci. Vrei inainte, dar stai pe loc. Vrei aici, dar stai acolo. Vrei acum, dar astepti atunci. Vrei sa spui nu, dar spui da... si invers. Vrei sa imbraci ceva, dar imbraci altceva. Vrei sa mananci ceva, dar alegi altceva. Vrei sa te bucuri, dar te chinui...

Pe buna dreptate, e cam greu sa renunti la o imagine pe care ai construit-o in atatia ani. Poate ca nici nu-ti trece prin cap ca ai putea sa o faci. E atat de departe cine esti si poti fi, eliberat de toate schemele in care te indesi in ochii celorlalti pentru a fi placut si admirat! Si esti atat de indignat, totusi, ca nu esti fericit!

Spuneam odata ca fiecare isi este propriul sau PR. Fiecare, in viata sa si-a avut grija de imagine, mai mult decat de ochii din cap. De mesh-ul (panoul) sau publicitar... sa fie cat mai mare, cat mai vizibil, cat mai demn de aplauze. Si-a pictat acolo toate "calitatile" de care altii e important sa stie, toate formele si culorile, uneori spalacite, alteori stridente, cu care a sperat sa atraga atentia sau chiar sa dea lovitura de... admiratie. De fapt, de teatru, pentru ca ce poti obtine mai mult, in afara de cateva aplauze, laude, priviri de confirmare sau de invidie, prin urmare un moment de ego umflat si o iluzie ca esti important. I-ai facut si de data asta! Iata, esti important! Dupa acest moment insa, te duci acasa cu tine, in tine, si simti cum dispare multumirea. De ce nu o poti pastra, de ce nu e suficienta "acea" multumire? Si nu intelegi, nu ai un raspuns, dar nici nu stai sa insisti cu intrebarea... de frica raspunsului. Si te grabesti sa iesi din nou din tine, sa te duci acolo, afara, sa incerci sa mai smulgi niste aplauze. Macar vreo doua priviri piezise, tot e mai bine decat sa treci neobservat.

Ajungi sa traiesti in spatele mesh-ului, acolo unde nu mai e important ce simti si ce vrei tu, ci tasneste, in fiecare alegere, miza care consta in ce cred ceilalti despre tine. Atatia de "vreau" au fost bine ascunsi in spatele imaginii incat, indesand si iar indesand acolo sa nu se vada (nu e admisibil sa lasi sa se vada ce vrei cu adevarat), a disparut adevaratul "vreau", acela al inimii. Tu, nu esti tu, de fapt. Si nici nu stii ca nu stii asta.

Esti o imagine pe care o cresti si iar o cresti, in defavoarea ta si cu pretul vietii. Caci ce e viata, daca nu iubire, curgere naturala, expresia autentica a lui "a fi cine esti", creatie permanenta in prezent, culoare si traire? Ce e viata, daca nu esti in ea, ci in spatele ei, intr-un joc aflat in permanenta repetitie ramanand nepus in scena? Caci scena reala nu e cea pe care te urci cu scopul de a fi aplaudat, ci aceea pe care urci ca se te lasi vazut drept cine esti, ca sa te traiesti cu totul, sa te lasi cu totul in mainile tale, ale vietii si experientei prezente. Si da, probabil vei obtine si admiratie pentru asta, probabil ca vei fi apreciat. Si, in sfarsit, te vei simti iubit. Atat cat nu ti-ai fi imaginat. Nu pentru ca ai asteptat sa ti se dea, ci pentru ca ai oferit. Nu pentru ca ai jucat un rol, ci pentru ca te-ai "jucat" pe tine. Ti-ai jucat "vreau"-ul tau.

Cand pui imaginea mai presus de inima ta, nu te astepta sa fii fericit. Ar fi ca atunci cand iti batjocoresti corpul si apoi te astepti ca el sa se lase pacalit si sa functioneze ideal srecurandu-i cate o pastila din cand in cand, pentru a rezolva temporar o durere. Ei bine, te dezici de inima ta cand traiesti doar cu "droguri" (ambitii atinse, recunoastere dupa care fugi, alegeri facute de frica sa nu-ti fie intinata "perfectiunea" zugravita in ochii celorlalti, cuvinte care "dau bine", atitudine confectionata pentru a te prezenta "corect" in luminile... ochilor lumii pe post de reflectoare, jocuri ale mintii etc). Fericirea, implinirea, pacea nu sunt atu-uri ale unui ambalaj reusit, ci sunt esenta fiintei. Nu sunt artificii spectaculoase, ci sunt inglobate in acel sentiment de "acasa", de bine cu tine orice ar fi.
Mesh-ul, cu cat primeste mai multa atentie si energie, cu atat te acopera mai mult. Si uiti sa respiri. Apoi te sufoci. Si nu stii ce ai, de nu mai stii ce vrei si incotro sa o apuci. Si nu stii ce ai, de nu esti fericit, in ciuda tuturor eforturilor si timpului si energiei investite.

Tu cum te simti in momentul asta? Ce alegeri faci? Esti tu in spatele imaginii, sau ai iesit de acolo? Respiri, sau doar "faci rost" de cate o gura de aer cand nu te vede nimeni? Recunosti ce vrei, sau te prefaci ca nu stii sau nu e momentul, doar pentru ca te temi de cum va fi primit de ceilalti acel "vreau" al tau? Esti in adevarul tau, sau stai in parerile celorlalti despre ce e bine pentru tine? Mergi pe calea pe care o simti si o vrei, sau stai cu mainile deasupra capului, ferindu-te, preventiv, de ceea ce ar putea arunca altii spre tine daca ai avea curajul sa nu fii de acord cu ei? Esti in alegerile tale complet, mergi drept stiind ca nu e nimic corect si nimic gresit cu ce faci, sau mergi in varful degetelor sa nu deranjezi? Faci ce simti, sau faci ceea ce "trebuie" facut? Alegi ce esti, sau alegi "cum ar trebui sa fii"? Esti angajat sa te ocupi de fericirea ta, sau le pasezi altora aceasta responsabilitate?
Intrebari pentru noi toti, in orice moment in care vrem sa fim si mai constienti... sa fim vii. Cu iubire si respect pentru noi insine. Cu recunostinta pentru darul vietii. Onorand singura viata de care suntem responsabili: viata proprie.

Nicoleta Svârlefus